Contabilitate de gestiune - metoda standard-cost

Metoda standard-cost de calculaţie a costurilor

Această metodă îşi are începuturile în sistemul costurilor estimative (Estimated cost-system) aplicate în S.U.A. în anul 1901. Bazele moderne ale metodei sunt puse, însă, de către G. Charter Harrison (SUA) în 1918.

Cheltuielile directe de producţie (materii prime şi materiale directe, salarii directe, contribuţia privind asigurările şi protecţia socială şi alte cheltuieli directe) se stabilesc pe baza documentaţiei tehnice şi a condiţiilor impuse de procesul de fabricaţie, denumite „standarde”. Pentru consemnarea cheltuielilor indirecte (cheltuielile comune ale secţiei, cheltuielile generale de administraţie şi cheltuielile de desfacere) se întocmesc „bugete de cheltuieli”, având rolul de etaloane de măsură sau de comparaţie cu cheltuielile de producţie efective.

Costul real al produsului fabricat este considerat costul standard (prestabilit în mod ştiinţific, prin calcule ţinând cont de condiţiile concrete de fabricaţie). Acest cost se utilizează în stabilirea preţului de vânzare şi orice abatere de la el este considerată abatere de la condiţiile normale de fabricaţie. Abaterile nu influenţează preţul produsului, ci se reflectă asupra rezultatului activităţii (respectiv marja de profit).

Aplicarea acestei metode necesită efectuarea următoarelor trei lucrări:

1. Elaborarea calculaţiilor standard pe produs are loc înainte de începerea fabricaţiei şi se face pe feluri de cheltuieli, operaţii, repere şi pe produse. Calculul costurilor standard se fundamentează pe „standardele” stabilite în acest scop Acestea reprezintă mărimi sau valori stabilite in mod ştiinţific pe baza unor metode moderne de înregistrare, urmărire si analiză a evenimentelor din perioadele anterioare, precum şi a elementelor previzionale, prevăzute pentru perioada în care urmează a fi folosite.

Standardele care stau la baza calculaţiei costurilor se grupează în mai multe categorii, astfel:

În funcţie de forme de exprimare, standardele se împart în fizice şi valorice:.

a) Standardele cantitative (fizice, naturale) se exprimă în unităţi fizice (aşa cum ne sugerează denumirea lor), grupându-se la rândul lor în:

-standarde pentru materiale, care fixează pentru toate categoriile de resurse materiale (materii prime şi materiale consumabile) cantitatea necesară pentru fabricarea fiecărui produs sau părţi componente, în condiţii naturale, tehnice şi organizatorice date, exprimându-se în unităţi de masă, de lungime, de volum etc.;

-standarde pentru manoperă, care exprimă consumul total de muncă vie, de calificare şi intensitate cerute de procesele tehnologice existente, consum necesar pentru obţinerea fiecărui produs sau reper, exprimându-se în om-ore, om-zile etc.

În afara consumurilor de resurse, standardele cantitative se folosesc şi pentru fixarea dimensiunilor stocurilor de materii şi materiale, de semifabricate, de produse finite etc., precum şi în alte scopuri (de exemplu pentru exprimarea capacităţii de producţie a utilajelor).

b) Standardele valorice (financiare) se exprimă în unităţi monetare, motiv pentru care au o stabilitate mai mică decât cele fizice, din cauza modificărilor de preţuri care pot avea loc. Acestea se împart în:

-standarde valorice care sunt expresia bănească a standardelor fizice;

-standarde valorice aferente diferitelor elemente patrimoniale ale unităţii (cum ar fi: standarde de debitori, de creditori şi de furnizori; standarde pentru cotele de repartizare a profitului; cele pentru numerarul care poate fi păstrat în casierie etc.);

-standarde care exprimă raportul dintre anumite mărimi standardizate deja (cum ar fi cote şi destinaţii pentru repartizarea profitului; cele pentru viteza de rotaţie a activelor circulante etc);

-standarde pentru cheltuieli indirecte (bugetele de cheltuieli), referitoare la cheltuielile comune ale secţiilor, la cele generale de administraţie ale entităţii, la cheltuielile de desfacere etc., delimitate pe locuri şi zone de costuri (cheltuieli), precum şi pe categorii distincte de cheltuieli fixe şi variabile.

În raport cu scopul urmărit prin utilizarea lor, standardele se grupează astfel:

a. standarde curente, care sunt determinate de condiţiile efective care caracterizează producţia în perioada considerată, fiind valabile numai pentru această perioadă. Orice modificare intervenita faţă de condiţiile avute în vedere atunci când au fost elaborate impune actualizarea lor, pentru a-şi păstra calitatea de etalon de comparaţie şi de control;

b. standarde de bază, care sunt elaborate pentru perioade de timp mai îndelungate (de 5-10 ani), având rolul unor etaloane spre care se tinde. Ele se folosesc doar în scopul efectuării unor comparaţii între mărimile efective şi cele etalon.

În funcţie de modul de stabilire, standardele se împart în:

a. standarde ideale (având caracter orientativ), care reflectă condiţiile ideale de desfăşurare a producţiei.

b. standarde normale, fundamentate pe seama condiţiilor din mai multe perioade anterioare considerate normale, ţinându-se totodată seama de eventualele modificări care urmează să apară în perioada următoare,

c. standarde reale, care exprimă mărimile de înregistrat atunci când sunt întrunite anumite condiţii. Nivelul lor se fixează în baza condiţiilor din perioadele anterioare şi a datelor previzionale.