Contabilitatea Britanică

1. Evolutia sistemului contabil

Contabilitatea britanică se caracterizează prin simplitatea şi libertata judecăţii profesionale.

Britanicii au construit în imperiul lor o şcoală de contabilitate anglo-saxonă. După ce au importat contabilitatea în partidă dublă de la maeştrii italieni (cu multe secole în urmă), ei au încercat să exporte „cultura profesiei contabile de tip liberal” (ideea de instituţionalizare a profesiei) şi imaginea fidelă (un concept). Acolo unde au reuşit să exporte un întreg mod de a fi şi de a trăi, au reuşit să se impună şi prin vectorul „contabilitate”. Oricum, între italieni, stăpânii măiestriei contabile în Evul Mediu, şi americani, se pare stăpânii evoluţiei contabilităţii în acest început de mileniu, se întinde o perioadă relativ lungă în care britanicii sunt cei care au făcut, cel mai adesea, furtună şi timp frumos în imperiul practicilor şi gândirii contabile, la nivel mondial.

S-a semnalat în unele lucrări (Directivele a IV –a şi VII-a) că disputa contabilă nu poate să aibă un învingător, cel puţin pe terenul european. Britanicii au reuşit să impună „unioniştilor” din continent conceptul de imagine fidelă , gândirea contabilă filtrată de acţiunea principiilor fundamentale, anexa, ca un complement de informaţii, care invită producătorii de conturi la transparenţă, şi rezultatul curent ca informaţie-criteriu de judecare comparativă a performanţelor întreprinderii. Dar şi ei, la rândul lor, nu au plecat de la Bruxelles cu mâna goală: au ”transferat” în insule mai mult respect pentru rolul statului în normalizarea contabilă, respect demonstrat de noua faţă (noile versiuni) a/ale legislaţiei, ceva rigoare şi spirit analitic german şi, poate, un pic de cartezianism francez.

Revoluţia industrială britanică şi-a pus în mod decisiv amprenta asupra evoluţiei sistemului contabil. Ea a urgentat dezvoltarea sectorului manufacturier şi a comerţului internaţional. În acest proces de creştere economică şi-au adus contribuţia şi cucerirea rutelor maritime, precum şi existenţa unei aristocraţii care a fost un factor catalizator al progresului economic.

În Anglia, cu preţul guvernării, aristocraţia va suporta cheltuielile publice cele mai grele. În timp ce burghezul francez îşi folosea economia acumulată în cumpărarea unei funcţii publice, omologul lui englez investea în negoţ, ceea ce a generat două mentalităţi şi atitudini diametral opuse: neîncrederea francezului în bogăţia mobiliară, în comerţ. În special în comerţul cu bani; cultul englezului pentru tot ceea ce derivă din comerţ (valori mobiliare).

Vectorul dezvoltării economiei britanice a fost reprezentat, deci de activitatea comercială, activitate care a determinat, la rândul ei, ca sistemul bancar, în special „Merchant banks” (băncile comerciale) să opteze pentru o finanţare pe termen scurt a operaţiunilor de negoţ, în detrimentul unei finanţări pe termen lung a întreprinderii industriale.

Industriilor nu le-a mai rămas decât şansa de a face apel la economisirea publică şi, ca atare, la finanţarea pe termen lung. Este şi motivul pentru care în Regatul Unit rolul Bursei (Stock Exchange) s-a conturat mult mai devreme decât pe continent. De altfel, Londra îşi crease bursa încă din 1571.

Dezvoltarea generată de revoluţia industrială a adus la rampă nevoia de capitaluri implicată de finanţarea marilor proiecte de infrastructură, precum canalele şi căile ferate. În faţa unor astfel de investiţii de o importanţă greu de egalat şi astăzi, antreprenorii au dorit să se asocieze pentru a-şi împărţi riscurile, fapt ce a antrenat o dezvoltare rapidă a societăţilor anonime, cerere exprimată de acţionari.

Sub aspect juridic, la începutul secolului al XIX-lea, în lipsa unei legi privind societăţile anonime, crearea acestora se realiza pe baza unui mandat regal sau a unui acord al Parlamentului. Regulile contabile, dacă se poate vorbi aşa ceva, făceau parte din statutele societăţilor.

În faţa numeroaselor cereri de creare a societăţilor anonime, guvernul a emis o lege (Joint Stock Campanies Act), în 1844, care permitea înfiinţarea acestora fără intervenţia Parlamentului.

Legea din 1844 solicita prezentarea unui bilanţ „full and fair” (complet şi fidel), fără să se specifice însă care să fie conţinutul său. De asemenea, bilanţul trebuia să fie supus controlului acţionarilor.

O altă lege (1855) îmbunătăţea statutul acţionarilor, prin prevederea unei responsabilităţi limitate la capitalul subscris.