Controlul fiscal, evaziunea fiscală și repercusiunea impozitelor

Caracterizarea si formele evaziunii fiscale

Evaziunea fiscala reprezinta sustragerea de la impunere a unei parti mai mari sau mai mici din materia impozabila. Ca fenomen, evaziunea fiscala se intalneste deopotriva atat pe plan national cat si international.

Istoricul incriminării practicilor evazioniste şi precedentele legislative constituie tot atatea elemente interesante si indelung studiate de teorie, literatura de specialitate cosemnand numeroase exemple. Revoluţia din 1848, de pilda, a impus printre ideile sale pe aceea potrivit căreia impozitul trebuie plătit de toţi cetăţenii fără deosebire şi proporţional cu puterile fiecăruia. Ulterior acest deziderat a căpătat consistenţă prin bugetul anului 1895 consfinţindu-se principiul potrivit căruia toţi românii sunt egali în faţa legilor şi impozitelor. Prima lege de urmărire a realizării veniturilor publice ale statului, judeţelor şi comunelor, ale administraţiilor şi stabilimentelor publice şi cele de binefacere datează din 21 martie 1877. Aceasta conţinea 25 de articole şi prevedea că “contribuabilul ce nu-şi îndeplinea datoria de până la a 15-a zi din luna a doua a fiecărui trimestru la percepţie” era supus urmăririi. Aceeaşi lege enumera privilegiile şi scutirile.

Nicolae Titulescu, care in 1921 ocupa portofoliul Ministerului de Finante a propus Reforma fiscală a României reîntregite, reforma ocazionata de întâiului buget unificat, inspirată de legislaţia financiară a statelor dezvoltate. Principiile de bază, urmărite de reforma lui Titulescu, stabileau: impunerea venitului efectiv realizat în baza declaraţiei contribuabilului şi introducerea impozitului progresiv pe venitul global, care implică impozitul pe lux şi cifre de afaceri, impozitul progresiv pe succesiuni, impozitul extraordinar progresiv pe avere şi pe îmbogăţirea de război.

În anul 1923, noua reformă fiscală înfăptuită de Vintilă Brătianu a fost realizată prin Legea Contribuţiilor Directe, care a desfiinţat impunerea minimală şi a atenuat sancţiunile severe instaurate de Nicolae Titulescu împotriva practicilor evazioniste. Cu toate părţile ei bune ea a dus la proliferarea spiritului antifiscal manifestat de către unii contribuabili.

Un adevărat cod al evaziunii fiscale a fost introdus în legea contribuţiilor directe şi celelate legi de impozite şi taxe, adoptată în anul 1933. Prin această lege abaterile se clasificau în contravenţie simplă şi contravenţie calificată, fiind sancţionate cu amenzi ce mergeau de până la patru ori impozitul la diferenţa de venit sustras şi constatat. Aceeaşi lege prevede pentru actele de corupţie a agenţilor fiscali pedeapsa închisorii corecţionale de la 6 la 12 luni.

Legea nr.344 din 29.12.1947 vine să sancţioneze evaziunea fiscală. Legea era foarte aspră, însă oferea posibilitatea celor în cauză să intre în legalitate şi să-şi lichideze obligaţiile fiscale, chiar dacă s-ar fi sustras în trecut de la plata impozitelor.

În fine, art.258, indice 36 din Codul Penal anterior, introdus prin Decretul nr.202/1953, publicat în Buletinul Oficial nr.15 din 14.05.1953, pedepsea sustragerea de la plata impozitelor prin “ascunderea obiectului sau sumei impozabile, distrugerea şi dosirea evidenţelor obligatorii stabilite prin legile fiscale.”

După decembrie 1989, prin Legea nr.82/1991 a contabilităţii, publicată în Monitorul Oficial nr.265 din 27.12.1991 a fost incriminată “efectuarea cu ştiinţă de înregistrări inexacte” şi “omisiunea cu ştiinţă a înregistrărilor în contabilitate, ce au avut drept consecinţe denaturarea rezultatelor financiare şi elementelor patrimoniale ce se reflectă în bilanţul contabil, acesta constiuind infracţiunea de fals intelectual ce se pedepseşte conform art.289 Cod Penal cu închisoare de la 6 luni la 5 ani.

Intr-o definitie mai completa conform Art.1 din legea 87/1994 ,evaziunea fiscala este prezentata ca fiind “sustragerea prin orice mijloace de le impunerea sau de la plata impozitelor,taxelor,contributiilor si a altor sume datorate bugetului de stat,bugetelor locale,bugetul asigurarilor sociale de stat si bugetelor fondurilor speciale de catre persoanele fizice si persoanele juridice romane sau straine..”.

În art.3 din aceastã lege sunt prevazute obligaţiile contribuabilului, şi anume:

- declararea în termen de 5 zile de la înregistrare a datelor în legãtura cu subunitãţile constituite în sucursale, filiale, puncte de lucru, depozite, magazii şi cu orice alte locuri în care se desfãşoarã activitãţi producatoare de venituri, bãncile şi conturile bancare în lei sau în valutã, indiferent de locul unde funcţioneazã, în ţarã sau în strãinatate;

- declararea organului de control a bunurilor sau valorilor impozabile depozitate în orice alte locuri;

- declararea oricãror schimbãri cu privire la sediu, filiale, depozite, conturi bancare în termen de 15 zile de la data când au avut loc. Declaraţia se va comunica organelor fiscale competente;

- evidenţierea veniturilor realizate şi cheltuielilor efectuate din activitãţile desfãşurate, prin întocmirea registrelor sau a oricãror alte documente prevãzute de lege;

- plata la termen a sumelor datorate statului ca urmare a obţinerii de venituri, deţinerii de bunuri imobile sau mobile ori a desfãşurãrii de activitãţi supuse taxelor şi impozitelor;

In functie de modul in care este realizata, sustragerea de la impunere poate fi sustragere realizata la adapostul legii si sustragere care se realizata cu incalcarea legii ,fiind, deci, ilicita sau frauduloasa.

Sustragerea realizata la adapostul legii este posibila ,deoarece legislatia din diferite tari permite scoaterea de sub incidenta impozitelor a unor venituri ,parti din venituri, componente ale averii ori a unor acte si fapte care, in conditiile respectarii riguroase a cerintelor principiilor impunerii, nu ar trebui sa ascape de la impozitare.

Impunerea veniturilor realizate de anumite categorii de persoane fizice pe baza unor norme medii de venit, creeaza conditii pentru contribuabilii care realizeaza venituri mai mari decat media, sa nu plateasca impozit pentru diferenta respective.

In unele tari, legea da dreptul unui intreprinzator persoana fizica sa-si declare sotia si copiii chiar asociati, chiar daca acestia nu au nici o contributie la capitalul social sau la activitatea firmei. O astfel de asociatie permite ca profitul sa fie repartizat intre asociatii fictivi, iar impunerea sa se faca separate. In acest mod se ajunge ca impozitul platit statului sa fie mai mic.

Se intalnesc, de asemenea, situatii cand, in vederea impunerii, venitul total al sotilor sa fie impartit in mod egal, intre acestia, indiferent de aportul concret la realizarea lui. In acest fel se creeaza conditii pentru ca impozitul datorat statului a fie diminuat.

Totodata, in practica fiscala a unei tari, o persoana fizica poate opta fie pentru impunerea utilizata in cazul veniturilor realizate de persoanele fizice, fie cea care se aplica profitului societatilor de capital. Optand pentru cel de-al doilea sistem de impunere, persoana fizica respectiva are posibilitatea de a sustrage de la impunere o parte din venit, deoarece cotele de impozit care se aplica asupra profitului corporatiilor sunt mai reduse decat cele care se aplica la impunerea veniturilor realizate de persoanele fizice. De mentionat ca o astfel de practica este considerata licita si in tarile in care se practica impozite distincte pe veniturile persoanelor fizice si pe cele ale persoanelor juridice.

Facilitatile fiscale, care se acorda agentilor economici din diferite ramuri ale economiei la infiintarea sau pe parcursul desfasurarii activitatii sub forma unor scutiri sau reduceri de impozit pe profit, permit, de asemenea, ca, la adapostul legii, o parte de venit sa scape de la impunere.Amortizarea accelerata atunci cand e permisa de lege pentru unele categorii de mijloace fixe, conduce la diminuarea profitului impozabil in favoarea constituirii unui fond de amortizare mai mare decat cel impus de valoarea uzurii fizice si morale, inregistrate de mijloacele fixe respective in perioada luata in calcul.