Delimitări Privind Conceptul de Audit Intern

1.Aspecte teoretice privind notiunea de audit intern

1.1.Notiunea de audit in general

Audit vine de la cuvantul latinesc „audire” = a asculta; cuvânt de origine latină, transformat în timp de practica anglo-saxonă, semnifică azi, în sens strict, revizia conturilor realizată de experţi independenţi în vederea exprimării unei opinii asupra regularităţii şi sincerităţii acestora.

Prin audit, în general, se înţelege examinarea profesională a unei informaţii în vederea exprimării unei opinii responsabile şi independente prin raportarea la un criteriu (standard, normă) de calitate.

Obiectivul oricărui tip de audit îl constituie îmbunătăţirea utilizării informaţiei.

Se reţin elementele fundamentale care definesc auditul, în general, a căror absenţă poate pune în discuţie dacă o activitate este sau nu audit, şi anume:

- examinarea trebuie să fie exclusiv o examinare profesională;

- obiectul examinării îl poate constitui orice informaţie (din orice domeniu – informaţii analitice şi sintetice, informaţii istorice şi previzionale, informaţii interne şi externe, informaţii cantitativ-valorice şi calitative, informaţii standardizate şi informaţii informale sau nestandardizate);

- scopul examinării unei informaţii este acela de a exprima o opinie (responsabilă şi independentă) asupra acesteia;

- calitatea opiniei exprimate trebuie să fie motivată şi responsabilă, ceea ce presupune că persoana care face această examinare are anumite responsabilităţi pentru activitatea sa şi trebuie să fie o persoană independentă; examinarea trebuie să se facă nu oricum, ci după anumite reguli dinainte stabilite, cuprinse într-un standard sau într-o normă legală sau profesională care constituie criteriu de calitate (regularitate, fidelitate, eficacitate).

1.2.Origini şi evoluţie – audit intern

Accepţiunea de audit intern folosită în prezent este relativ recentă şi s-a folosit pentru prima dată în Statele Unite ale Americii, când întreprinderile erau afectate de recesiunea economică şi trebuia să plătească sume importante pentru auditorii externi care efectuau certificarea conturilor întreprinderilor cotate la Bursă.

Intreprinderile au început să-şi organizeze compartimente de audit intern proprii, în special pentru reducerea cheltuielilor, prin preluarea efectuării lucrărilor pregătitoare din interiorul entităţii, iar pentru realizarea activităţii de certificare au apelat în continuare la cabinete de audit extern, care aveau dreptul la o supervizare a activităţii întreprinderilor.

Pentru a se distinge cele două categorii de auditori, angajaţii cabinetelor au fost numiţi auditori externi, iar angajaţii întreprinderilor au fost numiţi auditori interni.

În evoluţia auditului intern putem marca următoarele etape importante:

- Auditul conturilor a fost atestat pentru prima dată ca practică curentă pe continental european în Grecia Antică şi apoi în Imperiul Roman. Sistemul atenian de finanţe publice prevedea şi auditori guvernamentali care examinau evidenţele tuturor celor care erau responsabili cu administrarea banilor publici, în special la expirarea mandatului lor.

- După căderea imperiului roman, perioada de invazii barbare a determinat un regres al vieţii economice şi sociale în Europa. Oraşele italiene au fost primele care şi-au revenit din punct de vedere economic, preluând auditul ca o practică curentă. Obiectivul auditului rămâne însă neschimbat, urmărindu-se prevenirea fraudelor.

Funcţia de audit intern a cunoscut transformări succesive până la stabilizarea definirii

conceptului. Aceste abordări progresive au scos în evidenţă o serie de elemente, care trebuie reţinute pentru conturarea cadrului în care se înscrie auditul intern.

Din analiza evoluţiei funcţiei auditului intern, până în prezent, putem aprecia următoarele elemente de implicare în viaţa entităţii auditate, şi anume:

- consiliere acordată managerului;

- ajutorul acordat salariaţilor, fără a-i judeca;

- independenţă şi obiectivitate totală a auditorilor.