Folosirea cu rea-credință a bunurilor sau creditului societății comerciale

Infracțiunea de folosire cu rea-credință a bunurilor sau creditului societății presupune să se realizeze o utilizare de bunuri sau a creditului firmei sau a autorității sale. Această utilizare să fie împotriva interesului societății, să se efectueze un act în interes personal sau al altuia, precum și acest act să fie săvârșit cu rea-credință.

În prezenta lucrare este prezentat comiterea acestui fapt contrar interesului social, fiind evaluat în raport cu momentul comiterii infracțiunii, administratorii și directorii răspunzând pentru deciziile luate, pe baza unor informații adecvate și în interesul societății.

II. Infracțiunea de folosire cu rea-credință a bunurilor sau creditului societății

Pentru început, prin societate comercială înțelegem o instituție juridică, un organism constituit de regulă pe baze asociative, în vederea realizării unei activități comerciale cu scopul obținerii de profit de către cei care s-au asociat. De asemenea, mai poate fi privit ca un contract cu caracteristici proprii determinate de specificul scopului pentru care a fost realizat acordul de voință.

Potrivit art. 2 din Legea nr. 31/1990, republicată, o societate comercială poate lua una din următoarele forme :

- în nume colectiv (tipar pentru societățile de persoane);

- în comandită simplă;

- în comandită pe acțiuni;

- pe acțiuni (tipar pentru societățile de capitaluri);

- cu răspundere limitată.

Această clasificare presupune distincția răspunderii asociaților pentru îndeplinirea obligațiilor societății.

Voința societății comerciale este diferită de voința asociaților sau a acționarilor, deoarece ea se formează în cadrul organului de deliberare, adică în cadrul Adunării Generale a ascociaților sau acționarilor. Aceasta este îndeplinită prin acte juridice ale organelor executive, și anume: administratorul, consiliul de administrație, consiliul de direcție și directorii executivi .

Conform art. 282 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, republicată, presupun infracțiuni din care rezultă pedeapsa cu închisoare de la 1 la 3 ani pentru care administratorul, fondatorul, directorul sau reprezentantul legal al societății:

1. creează, în contul societății, acțiuni ale altor societăți la un preț superior valorii lor efective, sau vinde acțiuni pe care le deține, la un preț inferior valorii lor efective, cu scopul de a obține, pentru el sau alte personae, un folos în paguba societății

2. folosește cu rea-credință bunuri sau creditul societății, într-un scop advers intereselor acesteia sau în folosul lui propriu, ori pentru a favoriza o altă societate în care are interese în mod direct sau indirect

3. se împrumută, sub orice formă, direct sau printr-o altă personae, de la societatea pe care el o administrează, valoarea fiind superioară limitei prevăzute la art. 144, alin (3) lit.a), sau face ca una dintre aceste societăți să îi acorde vreo garanție pentru fatorii proprii

4. încalcă dispozițiile art. 183.

Acuzarea faptei de folosire cu rea-credință a bunurilor sau a creditului societății, are rolul de a proteja firma de tentațiile conducătorilor ei de a o considera ca un bun propriu și/sau de a abuza de bunurile sau de creditul acesteia, contrar interesului societății. Un exemplu potrivit ar putea fi vorba despre un director al unei întreprinderi care își plătește datoriile personale prin intermediul societății ca și cum patrimonial ar fi al lui, astfel: rambursarea unei datorii, plata primei asigurării sale de viață, plata cotizației la club etc.).

Infracțiunea analizată poate avea ca obiect material atât bunurile, creditul, cât și autoritatea. Prin accepțiunea largă a noțiunii de ”bun” înțelegem acele valori care formează activul societății, incluzând bunurile mobiliare și imobiliare constatate sau nu de documentele contabile. Creditul social reprezintă capitalul, dar și bonitatea societății, iar sensul economic este dat de capacitatea firmei de a se împrumuta sau de a contitui garanții.

Astfel, se comite infracțiunea de folosire cu rea-credință a bunurilor sau creditului societății în situația în care societatea garantează un împrumut contractat de soția directorului. Nu are importanță în ce calitate societatea deține aceste bunuri (proprietate, locațiune, depozit), ci este suficient ca ea să le dețină. Folosirea acestor bunuri implică în mod cert îndeplinirea de acte pozitive. O abținere, chiar contrară interesului firmei, nu poate fi asimilată cu o folosire.

În doctrină se precizează că folosirea creditului social echivalează cu utilizarea abuzivă a semnăturii sociale, astfel expunându-se persoana juridică la plăți sau deconturi, precum și la riscuri financiare la care în mod normal nu ar fi fost expusă.

De asemenea, prin „creditul societății” se mai poate înțelege renumele comercial al firmei, conceput din bunul mers al societății, al capitalului sau, al volumului capitalului și naturii afacerilor sale. Termenul de „credit” este înțeles ca fiind vorba despre capacitatea de a împrumuta de la firmă, capacitatea ei de a garanta, sau de imaginea sa financiară, încrederea pe care o inspiră etc.

Utilizarea creditului într-un interes contrar, presupune expunerea firmei la un risc la care nu ar trebui expusă, chiar dacă riscul nu se realizează. Scopul urmărit nu este un rezultat, ci o finalitate, putându-se afirma că infracțiunea este una de pericol, nu de rezultat.

În raport de specificul normei de incriminare, considerăm că fondatorul nu poate comite infracțiunea analizată, deoarece aceasta se poate realiza după contituirea societății comerciale, dar poate fi comisă de administrator, director sau reprezentantul legal.

Prin „administratori” se înțelege persoanele anume investite, care duc la îndeplinire voința societății, realizând acte de executare. Pentru clarificarea noțiunii de „director”, avem în vedere prevederile art. 143 alin (5) din Legea nr. 31/1990 (republicată), în redactarea dată prin Legea nr. 441/2006, adică acele persoane cărora le-au fost încredințate atribuții de conducere potrivit art. 143 alin (1).

Durata mandatului administratorilor poate varia între 2 ani (primii administratori) și maxim 4 ani (administratorii ulteriori), putînd fi reeligibili acă prin actul constitutiv nu se prevede altfel.