Managementul Conflictelor ONU

INTRODUCERE

O organizație este o asociație de oameni cu concepții sau preocupări comune, uniți conform unui regulament sau unui statut, în vederea depunerii unei activități organizate.

Organizația Națiunilor Unite (abreviat: ONU) este cea mai importantă organizație internațională din lume. Fondată în 1945, după al Doilea Război Mondial, are astăzi 193 de state membre. Întemeierea ei a constat din semnarea, de către membrii ei fondatori, a Cartei Organizației Națiunilor Unite. Potrivit acestui document, ONU are misiunea de a asigura „pacea mondială”, „respectarea drepturilor omului”, „cooperarea internațională” și „respectarea dreptului internațional”. Sediul central al organizației este la New York.

ONU utilizează 6 limbi oficiale: araba, chineza, engleza, franceza, rusa și spaniola.

Aproape toate reuniunile oficiale sunt traduse simultan în aceste limbi. Aproape toate documentele pe suport hârtie sau "on-line" , sunt traduse în aceste șase limbi. În funcție de anumite circumstanțe, unele conferințe și documente de lucru sunt traduse numai în engleză, franceză sau spaniolă.

Drepturile omului au fost motivul principal pentru crearea Națiunilor Unite. Atrocitățile celui de-al Doilea Razboi Mondial și genocidurile au determinat ca noua organizație să prevină tragedii similare în viitor. Un prim obiectiv a fost acela de a crea un cadru legal pentru a lua în considerare și a lua hotărâri asupra violarilor drepturilor omului.

Organizația Națiunilor Unite obligă toate statele membre să promoveze „respect universal pentru, și observarea drepturilor omului” și să ia „măsuri împreună și separate” în această privință. Declarația Universală a Drepturilor Omului, deși nu legală, a fost adoptată de Adunarea Generală în 1948ca un standard comun de realizare pentru toți. Adunarea de obicei are în vedere probleme legate de drepturile omului.

Organizația Națiunilor Unite și diferitele agenții ale sale joacă un rol important în implementarea și respectarea principiilor din Declarația Universală a Drepturilor Omului. Un astfel de caz este sprijinul acordat de organizație țărilor ce se află în tranziție spre democrație. Asistența tehnică în realizarea alegerilor libere și corecte, îmbunătățirea structurilor judiciare, revizuirea constituțiilor, antrenarea oficialilor drepturilor omului și transformarea mișcărilor armate în partide politice au contribuit mult la democratizare în lume.

CAPITOLUL 1. Apariţia şi evoluţia Organizaţiei Naţiunilor Unite

1.1. Apariţia ONU

Istoria Naţiunilor Unite a început cu mult înainte de înfiinţarea organizaţiei mondiale, la data de 26 iunie 1945, la San Francisco. Rădăcinile ideilor exprimate in documentele acesteia se sprijina pe teoriile unor gânditori însemnaţi, precum Hugo Grotius (întemeietorul dreptului modern al popoarelor 1584-1645), Abbe de Saint-Pierre (1658-1743) sau pe lucrarea lui Immanuel Kant, apărută in 1795, Despre pacea veşnică.

“Noi, popoarele Naţiunilor Unite, hotărâte să izbăvim generatiile viitoare de flagelul războiului care, de două ori în cursul unei vieţi de om, a provocat omenirii suferinţe de nespus, să ne reafirmăm credinţa în drepturile fundamentale ale omului în demnitatea şi valoarea personae umane, în egalitatea în drepturi a bărbaţilor şi a femeilor precum si a naţiunilor mari si mici, să promovăm prgresul social şi condiţii mai bune de trai într-o mai mare libertate şi in aceste scopuri sa ne unim forţele pentru menţinerea păcii şi securitaţii internaţionale, să acceptăm principia şi să instituim metode care să genereze că forţa armată nu va fi folosită decât în interesul comun, să folosim instituţiile internaţionale pentru promovarea progresului economic şi social al tuturor popoarelor, am hotărât să ne unim eforturile pentru înfăptuirea acestor obiective…” .

Cu aceste cuvinte începe Carta ONU, documentul de înfiintare prin care 51 de state au aderat, în annul 1945 la San Francisco, la Organizaţia Naţiunilor Unite. Între timp această organizaţie cuprinde 191 de state member, adică aproape toate statele lumii.

Aşteptările uriaşe care au însoţit constituirea organizaţiei mondiale s-au năruit curând. Conflictul est-vest care a apărut cel mai târziu in 1947 a îngreunat desfăşurarea unor activităţi constructive în cadrul forurilor ONU în primele decenii de existenţă ale organizaţiei.

1.2. Evoluţia ONU

“Acordul dintre marile puteri care se aflau în aceeasi tabără pe timpul celui de-al doilea razboi mondial s-a evaporate încă de la împărţirea câştigurilor – şi astfel s-a evaporta şi speranţa de a crea o lume nouă, pe care ONU urma să o reprezinte şi apere la nivel institutional. Dacă Naţiunile Unite reuşiseră să repurteze unele succese până în 1947, printre altele retragerea Uniunii Sovietice de pe teritoriul Iranului, reglementarea problemei Triest-ului şi retragerea trupelor franco-britanice din Liban şi Siria, fosta asociere armată dintre puterile occidentale şi Uniunea Sovietică a degenerate cel mai târziu în 1947 într-un conflict care a durat, dupăcum se ştie, 40 de ani şi care a marcat relaţiile internaţionale şi activităţile Naşiunilor Unite.

Conflictele ideologice şi de putere politică dintre cele două blocuri au dominat din acest moment dezbaterile şi negocierile din toate forurile ONU şi, evident, mai ales în cadrul Consiliului de Securitate. Funcţia de menţinere a păcii a organizaţiei a fost practice desfiinţată, ba mai mult: marile puteri iubitoare de pace, care, conform statutului, purtau răspunderea principal pentru pace, au comis în curând, în lupta pentru dobândirea sferelor de influenţă în lumea a treia, cele mai periculoase acte de încălcare a păcii”.

Blocada Consiliului de Securitate instituită de războiul rece nu trebuie să ne facă să credem că primele patru decenii ar fi fost timp pierdut pentru ONU. O asemenea apreciere ar trece cu vederea unele realizări ale organizaţiei mondiale, precum cele din domeniul protecţiei drepturilor omului, a dezvoltării drepturilor popoarelor sau al decolonizării.

Evenimentele epocale din anii 1989-1990 “au adus Naţiunilor Unite, după decenii de paralizie, din nou în centrul politicii internaţionale. Consiliul de Securitate a dobândit o capacitate de decizie şi acţiune necunoscută până atunci”.

Între anii 1988 şi 1992 s-au creat noi generaţii de misiuni de menţinere a păcii în total fiind construite 14 noi misiuni, mai multe decât în toate cele patru decenii de existenţă a organizaţiei. Doar în 1993 au existat şase intervenţii de menţinere a păcii, numărul acestor misiuni ONU crescând în 2001 la 54.