Paralelă între auditul financiar extern și auditul intern

Termenul de audit provine din limba Latina de la cuvantul “auditare” care are semnificatia de a”a asculta” ,dar despre audit se vorbeste de pe vremea asirienilor,egiptenilor ,din timpul domniei lui Carol I al Angliei.Activitati de audit s-au realizat in decursul timpului si in Romania dar purtau alte denumiri.

Utilizarea termenului de audit in acceptiunea folosita in present este relative recenta si se plaseaza in perioada crizei economice din 1929 din Statele Unite ale Americii,cand organizatiile afectate de recesiunea economica trebuiau sa plateasca sume importante pentru auditorii externi care efectuau certificarea conturilor tuturor intreprinderilor cotate la bursa.

Apoi intreprindeile au inceput sa isi organizeze propriile Cabinete de Audit Intern ,in special pentru reducerea cheltuielilor,prin preluarea efectuarii lucrarilor pregatitoare din interiorul entitatii,iar pentru realizarea activitatii de certificare au apelat la Cabinete de Audit Extern in continuare,care aveau dreptul asupra unei supervizari a activitatii acestora.

Standardele de Audit conţin precizări cu privire la limitele auditului intern, cu rolul de a oferi instrucţiuni precise auditorilor externi pentru a utiliza corect rezultatele activităţii de audit intern.

Procedurile recomandate de acest standard vizează activitatea de audit intern şi relevanţa ei în auditarea situaţiilor financiare. În acest sens, în rândul profesioniştilor s-au cristalizat două puncte de vedere:

Un prim punct de vedere consideră că într-o entitate patrimonială

obiectivele auditului intern se suprapun cu cele ale auditului financiar; în consecinţă, se pune întrebarea: Dacă tot se face audit extern, care analizează totul, de ce să se mai facă şi audit intern?

Un alt punct de vedere, care câştigă tot mai mult teren, consideră

necesară obligativitatea activităţilor atât de audit intern cât şi de audit financiar, în toate entităţile patrimoniale importante (nu numai la instituţiile publice).

În acest context considerăm că din punct de vedere legislativ, nu a fost găsită soluţia optimă privind coordonarea auditului intern, deoarece a sporit confuzia existentă între auditul intern şi cel extern. Astfel, reglementările naţionale actuale atribuie coordonarea acestei activităţi Camerei Auditorilor Financiari din România, organism profesional ce grupează specialiştii din domeniul auditului financiar (sau extern), ceea ce induce percepţia potrivit căreia auditul intern constituie o extensie a celui extern.

Tendinţele actuale în privinţa auditului susţinute de unii autori consideră că„necesitatea a creat auditarea internă şi face ca aceasta să fie o parte integrantă a afacerilor moderne”. În momentul actual, se considera că auditul intern reprezintă o activitate independentă de apreciere pentru conducerea unităţii patrimoniale,

în urma examinării operaţiilor contabile, financiare şi altele, privind ansamblul serviciilor. Scopul auditului intern este cel de protejare a valorilor active, promovarea eficienţei exploatării, asigurarea respectării dispoziţiilor administraţiei şi asigurarea fidelităţii şi exactităţii informaţiei contabile.

Auditul intern este un serviciu organizat independent în structura unei entităţi economice şi în directă subordonare a conducătorului acesteia, „care constă în efectuarea de verificări, inspecţii şi analize ale sistemului propriu, ale sistemului de control intern în scopul evaluării obiective a măsurii în care aceasta asigură îndeplinirea obiectivelor entităţii şi utilizarea resurselor în mod economic, eficace şi eficient şi pentru a raporta conducerii constatările făcute, slăbiciunile identificate şi măsurile propuse de corectare a deficienţelor şi de ameliorare a performanţelor sistemului de control intern”.

Auditorul intern este subordonat direct managerului unităţii patrimoniale şi acţionează în funcţie de obiectivele primite, ceea ce înseamnă, în general, că munca sa este orientată în funcţie de dezideratele conducerii entităţii patrimoniale şi nu numai conform principiilor şi normelor general admise.

Auditorul extern însă, este total independent. Misiunea sa constă în obţinerea de probe de audit suficiente pentru a-şi exprima opinia dacă situaţiile financiare sunt întocmite sub toate aspectele semnificative.

Auditul financiar se realizează la cererea managerilor entităţii patrimoniale, de către auditorii financiari, pe baza mandatului (audit statutar) sau pe baza contractului de prestări servicii (audit contractual). Activitatea de audit extern are drept scop colectarea elementelor probante pentru exprimarea unei opinii cu privire la regularitatea şi sinceritatea contabilităţii şi sintetizându-le rezultă o imagine fidelă, clară şi completă a patrimoniului.

Un factor esenţial pentru eficacitatea auditului intern îl reprezintă independenţa, aceasta fiind determinată de statutul ce i se acordă auditorului în cadrul unităţii patrimoniale. Activitatea principală desfăşurată se concretizează în constatări şi recomandări. Deci, prin activităţile de audit intern se evaluează eficacitatea sistemelor contabile şi de control intern.

Indiferent de metodele, mijloacele şi tehnicile utilizate pentru prelucrarea datelor, auditul financiar intern urmăreşte realizarea următoarelor trei grupe de obiective:

realitatea, sinceritatea şi integritatea informaţiilor furnizate de către

evidenţa economică;

legalitatea, realitatea, necesitatea şi economicitatea operaţiunilor

economico-financiare consemnate în evidenţă, precum şi integritatea

patrimoniului agentului economic

utilizarea corectă a Standardelor Internaţionale de Contabilitate.

La aceste principii se adaugă regulile de evaluare a elementelor patrimoniale la data intrării în patrimoniu, cu ocazia inventarierii la închiderea exerciţiului, cu ocazia ieşirii din patrimoniu, sau la darea în consum.