Principii ale eticii cercetării stiiintifice

Introducere

Principii, valori și reguli morale

Fiecare dintre ele ne comunică ceva despre moralitate. Cu toate acestea, există diferențe notabile

între nivelurile de generalitate și, poate, chiar și de stringență ale cerințelor pe care le

formulează.

Primul enunț mai este cunoscut și ca „formula umanității a Imperativului Categoric” și îi aparține

filosofului german Immanuel Kant. Prin această formulă, Kant oferă fundamentul justificativ

pentru ideea respectului demnității persoanelor, pe care mulți autori o consideră ca stând la baza

culturii morale europene moderne, fiind preluată în constituții, legislație, reglementări

instituționale și dezvoltată în nenumărate lucrări de etică din ultimele două sute de ani. Observați

însă că formula umanității, deși ne oferă un fel de ghid pentru acțiune, nu ne spune totuși cu

precizie ce trebuie să facem în fiecare situație particulară. Putem spune că ține de noi să decidem

dacă, întrun context dat, mai curând acțiunea A sau acțiunea B ar fi cea care îndeplinește cerința

de a trata umanitatea din persoane ca scop în sine. De multe ori însă, în practică, nu vom fi de

acord asupra opțiunii, deși acceptăm cu toții principiul. Spre exemplu, atât susținătorii, cât și

opozanții unei propuneri constituționale pot să apeleze la ideea de respect pentru demnitate

pentru ași susține poziția (unii pentru a argumenta că adoptarea propunerii este necesară pentru a

respecta demnitatea unei categorii de persoane, iar ceilalți pentru a argumenta că, adoptată, ar

încălca demnitatea unei alte categorii). Decizia se poate dovedi adesea complicată și spinoasă, iar

strategia precaută ar fi mai curând cea a reflecției și a discuției critice, decât a unor verdicte date

„cu pumnul în masă”. Putem nota însă, pentru moment, faptul că principiile etice sunt enunțuri

de maximă generalitate, care își propun să încapsuleze cerințe considerate fundamentale ale

moralității (vom reveni la discuția despre principii în capitolul următor).

Cel deal doilea enunț face trimitere la o „valoare” (libertatea). Statutul valorilor (nu doar al celor

morale) a fost intens dezbătut în istoria filosofiei. Există chiar o subdisciplină filosofică, numită

„axiologie”, care se ocupă cu elucidarea

conceptului de valoare. Valorile morale, în cea mai comună înțelegere, reprezintă standarde ale

binelui pe care le asumăm, la nivel individual sau comunitar. Ele, împreună, configurează spațiul

în care vom oferi răspunsul la întrebări de tipul „ce fel de persoane sau de societate vrem să

fim?”. Nici valorile, singure, nu ne dau de cele mai multe ori algoritmi foarte simpli pe baza

cărora să optăm în situații particulare. Doi cercetători diferiți, sau două universități care sunt la

fel de angajate în raport cu valoarea libertății academice, ar putea da răspunsuri diferite la

interogații practice legate de posibilitatea de a justifica prin intermediul acestei valori alegerea

oricărei teme de cercetare sau exprimarea oricărei opinii. Este necesar și în cazul valorilor un

efort constant de interpretare, reinterpretare și internalizare, pentru a fi transpuse în acțiune.

(Este, poate, utilă în acest punct o paranteză. Cititorii cu simț critic au remarcat cu siguranță o

oarecare asemănare între caracterizările pe care leam dat principiilor și valorilor. O posibilă cale

de armonizare, nu singura posibilă, ar fi să spunem că principiile sunt cele care fixează, prin

enunțuri, cerințele generale ridicate de aderența la o valoare. Dacă, spre exemplu, valoarea

este cea a

„umanității”, principiul ne va indica să o tratăm întotdeauna ca scop în sine în interacțiunile cu

ceilalți).

A treia propoziție de la care am pornit reprezintă o regulă. Spre deosebire de principii, regulile

morale tind să fie mult mai bine specificate și să prevadă cu mai multă precizie decât principiile

calea de urmat întro situație dată. Specificarea sau particularizarea unei reguli poate merge destul

de departe, până la o descriere stufoasă a tipului de context care cere „activarea” ei („este

interzis/obligatoriu X, cu excepția situațiilor care prezintă toate caracteristicile A, ,N”). Faptul

că regulile tind să fie mai clar particularizate nu face însă aplicarea lor automată. Este nevoie, nu

de puține ori, de un anumit grad de antrenament al discernământului nostru moral pentru a

decide dacă ne aflăm întrun moment care cere aplicarea regulii A sau a regulii B (Aristotel

numea „phronesis”, tradus imperfect ca „rațiune practică”, această capacitate antrenată a

oamenilor, ce cuprinde și discernământul moral). Mai mult, este nevoie, mai ales în cazurile

dificile, să vedem dacă o regulă anume este sau nu justificată. Deși intuițiile ne ajută adesea

(simțim aproape visceral că o anumită regulă impusă este nedreaptă, de exemplu), ele pot fi și

extrem de înșelătoare. Poate tocmai de aceea, mecanismul justificării unei reguli se bazează de

obicei pe evidențierea felului în care ea se sprijină pe un principiu moral sau pe o valoare larg

acceptată (ex. „regula consimțământului informat în cercetarea pe subiecți umani este o

particularizare a principiului moral al respectului pentru demnitatea umană” - mai pe larg în

capitolul