Regulile de Funcționare a Conturilor

Unităţile patrimoniale deţin mijloace economice cu ajutorul cărora organizează şi execută fie operaţiuni economice în sfera producţiei sau a prestărilor de servicii, fie în cazul instituţiilor, activităţi administrative, social-culturale etc. Aceste activităţi afectează dinamic patrimoniul agenţilor economici şi implicit structura bilanţului, determinând modificări permanente, în structură şi volum, pentru mare parte din elementele bilanţiere. Pentru a se cunoaşte permanent efectul acestor acţiuni în plan economic, ar fi necesar ca după fiecare operaţiune întreprinsă, să se încheie câte un bilanţ, pentru a avea astfel tabloul complet al efectelor resimţite în plan patrimonial. Dată fiind multitudinea şi diversitatea operaţiunilor economice desfăşurate, acest lucru nu este însă posibil, nici măcar în condiţiile folosirii tehnicii moderne de calcul, risipa de timp şi energie fiind de mari proporţii în raport cu semnificaţia uneia sau alteia dintre operaţiuni.

În aceste condiţii, pentru asigurarea necesităţilor informatice curente, contabilitatea a elaborat şi utilizat un alt procedeu metodic specific, denumit „CONT”. Contul a existat şi s-a folosit practic cu mult înaintea apariţiei bilanţului, denumirea ştiinţei contabilităţii provenind ca derivat tocmai din numele compus al acestui procedeu. Bilanţul este cel care a apărut mai târziu, ca urmare a diversificării conturilor, în fapt ca o sintetizare a informaţiilor contabile în jurul ideii de patrimoniu unic şi distinct.

Contul reprezintă un procedeu metodic, specific şi fundamental al contabilităţii, cu ajutorul căruia se urmăreşte operativ, cronologic şi sistematic, detaliat la nivel analitic, ansamblul de activităţi economice curente, organizate şi executate în unităţile patrimoniale.

Contul transpare practic ca un instrument de sinteză şi calcul, cu ajutorul căruia se urmăreşte operativ, existenţa, mişcarea sau modificarea în structură şi volum a unui element patrimonial distinct. Ansamblul întrunit al conturilor folosite de ştiinţa contabilităţii, în vederea evidenţierii şi înregistrării activităţilor economice, poartă denumirea de sistemul conturilor.

Etimologic, expresia de „cont” provine de la expresia franceză „compte” care înseamnă „socoteală”, având ca echivalent în limba italiană cuvântul „conto” cu acelaşi înţeles.

Pentru a urmări operativ activităţile economice desfăşurate, contabilitatea deschide câte un cont distinct pentru fiecare dintre elementele patrimoniale, fie acestea active imobilizate sau circulante, surse, procese economice sub formă de cheltuieli sau venituri, provizioane etc. (va folosi de exemplu contul „Casa în lei” pentru a urmări existenţa şi mişcarea numerarului din casierie sau contul „Mijloace fixe” pentru a urmări bunurile din această categorie).

În evoluţia sa istorică, contul a îmbrăcat mai multe forme grafice de prezentare. În stadiile timpurii ale contabilităţii, contul se prezenta din punct de vedere grafic sub forma unui tabel, respectiv sub forma unei situaţii liniare, în care se înşirau, în ordine cronologică, operaţiunile economice care s-au desfăşurat şi care au avut ca efect modificarea în structură sau volum a elementului patrimonial respectiv, la sfârşitul fiecărei zile stabilindu-se existentul (soldul zilnic). Această variantă iniţială a reprezentat „forma aritmetică a contului”.

Reflectarea în conturi a existenţelor mijloacelor şi surselor economice nu se

realizează global, ca în bilanţ, ci separat, pe fiecare element patrimonial în parte.

De asemenea, în conturi, alături de existenţe, se reflectă şi mişcările şi transformările elementelor patrimoniale, tot separat pentru fiecare element în parte. În acest scop, în contabilitate, pentru fiecare mijloc şi sursă economică se deschide cîte un cont distinct cu ajutorul căruia se înregistrează existenţa iniţială, micşorările şi

transformările care au avut loc pe parcursul perioadei de gestiune, precum şi noile

existenţe, cele finale ale respectivului element patrimonial.

Orice cont deschis în contabilitate are un anumit conţinut economic în funcţie de elementul patrimonial a cărui evidenţă o ţine şi care poate fi :

- un mijloc economic (de exemplu : un mijloc fix, un material consumabil, un

produs finit, disponibilităţi băneşti, creanţe, etc.) ;

- o sursă economică ce ne arată modul de procurare sau provenienţa anumitor

mijloace ale unităţii (de exemplu : capitalul social sau individual, credite bancare,

furnizori, personal remuneraţii datorate, etc.) ;

- un proces economic sau o fază a acestuia, cum ar fi : aprovizionare cu

materiale, vînzarea producţiei, creşterea animalelor, etc.

Totalitatea conturilor folosite după anumite reguli, pentru realizarea integrală a

obiectului contabilităţii, constituie sistemul conturilor.

Modificările pe care le suferă elementele patrimoniale datorită operaţiunilor

economice pot fi în sensul “+” (creşteri, sporiri, intrări, obţineri, etc.) şi în sensul “-”

(micşorări, scăderi, ieşiri, reduceri, etc.).Contul trebuie să aibă o formă care să

permită înregistrarea operaţiunilor de “+” şi “-” în mod distinct, deci două secţiuni în

care să se înregistreze creşterile şi micşorările unui element patrimonial. Aceste două

secţiuni poartă denumirea de debit (situată în stânga contului) şi credit (situată în

dreapta contului), notate cu D/C. Pe lângă aceste două secţiuni, pentru reflectarea

clară şi completă a mijloacelor, surselor şi proceselor economice, contul mai are şi

alte elemente componente care, în totalitatea lor, formează structura contului.