Repere Istorice ale Auditului Financiar

Etimologic, termenul audit îşi are izvorul în limba latină, provenind de la verbul audire care înseamnă a asculta, mai tarziu îşi găseşte originea în limba engleză în verbul to audit , cu sensul de a examina, a verifica.

Practic, auditul reprezintă un rationament profesional, ce se poate aplica în orice domeniu de activitate (vezi auditul mediului, auditul managementului, auditul calităţii, etc.)

Dezvoltarea schimburilor internaţionale pe plan mondial, odată cu realizarea unor lucrari contabile complexe ce necesită cunoştinţe vaste de analiză şi evaluare pentru a putea fi desluşite, au făcut necesară existenţa unei profesii şi a unei lucrări ample şi credibile de informare, care să-i asigure pe colaboratori că indicatorii economico-financiari atestă realitatea patrimonială. Astfel a apărut profesia de auditor financiar, a cărei lucrare specifică este raportul de audit financiar.

Originea meseriei de auditor este foarte veche cu toate că nu a fost cunoscută sub această denumire, deoarece, în mărturiile timpului, istoria contabilităţii era similară cu istoria economică. O certitudine a descoperirilor istorice este însăşi faptul că dezvoltarea vieţii sociale şi formarea statelor nu s-au putut realiza fără colectarea de impozite şi taxe, toate acestea determinând necesitatea de a ţine socoteli şi, în consecinţă, de a face calcule.

Încă din antichitate, s-a ajuns la idea că o bună gestionare a patrimoniului se poate realiza doar prin respectarea unor proceduri şi reguli de control financiar, aspecte care au stat la baza descoperirii contabilitaţii ca ştiinţă, ele fiind respectate chiar după mii de ani.

Un exemplu concludent în acest sens este celebrul cod al lui Hamurabi, ce reprezintă o culegere de legi comerciale, cioplite într-un bloc de diolit. În aceste legi erau stipulate relaţii de comunicare concrete între producătorii şi utilizatorii de informaţii economice, care impuneau obligativitatea folosirii unui plan contabil şi a unor norme precise, capabile să asigure fiecărei părţi care participă la o tranzacţie informaţii cu valori egale. Un articol cuprindea următorul text: ˝Dacă negustorul a dat agentului său ulei, lână, grâne sau orice altfel de marfă pentru a o vinde, agentul înscrie preţul lor pe un document pecetluit şi îl restituie negustorului.˝ În alt articol era prevăzut: ˝Dacă agentul a uitat să ia un astfel de document pecetluit, comisionul agentului nu se ia în calcule.˝

Documentele pecetluite, demonstrează apariţia, încă de atunci, a documentelor justificative şi a celor care atestă efectuarea unor tranzacţii comerciale.În Egiptul antic , exista o tehnică de control a corectitudinii înregistrărilor din contabilitate, concretizată în faptul că doi scribe consemnau în mod independent aceeaşi operaţiune.

O tehnică similară era folosită de babilonieni şi consta în scrijelirea operaţiunilor pe o tăbliţă de lut – originală- care era apoi învelită într-o altă tăbliţă – martor- ulterior sigilată de scrib, comerciant şi martori. Astfel, nu se puteau adduce modificări originalului dacât prin distrugerea ˝tăbliţei martor˝.

Prin aceste date istorice, descoperim izvorul unui principiu al contabilităţii – principiul permanenţei metodelor – care impune înregistrarea în contabilitate şi prezentarea elementelor patrimoniale precum şi a rezultatelor, astfel încât să se asigure comparabilitatea în timp a informaţiei contabile.

O evoluţie spectaculoasă a sistemului contabil s-a realizat în perioada anului 1700 î.e.n., fapt consemnat în papirusurile existente în biblioteca din Alexandria . Este un lucru evident că schimburile internaţionale au contribuit în mare măsură la progresul ştiinţei contabilitaţii, deoarece, negustorii, prin contactul permanent cu diversele state cu care intrau în legături comerciale, dobândeau noi cunoştinţe în această materie şi le transformau în experienţe utile. Astfel erau negustorii egipteni, fenicieni, greci şi romani , care ţineau o contabilitate riguroasă, bazată pe procedeele şi regulile existente în manualele de contabilitate.

Principiul prudenţei – potrivit căruia nu este admisă supraevaluarea elementelor de activ şi a veniturilor, respectiv, subevaluarea elementelor de pasiv şi a cheltuielilor, îşi are originea la vechii greci. Aceştia, prin analiza detaliată a cheltuielilor, au anticipat activităţile de verificare ale fiscului.

Sistemele contabile vechi, care la o primă analiză par simple, demonstrează o forţă şi un raţionament evoluat pentru acea perioadă. Tehnicile contabile utilizate de egipteni, greci şi romani, sunt valoroase pentru actualele evidenţe contabile, deoarece permiteau o serie de operaţii diversificate. Astfel, egiptenii, în sistemul lor bancar, realizau viramente directe de fonduri dintr-un cont în altul. O anticipare a tehnicilor şi standardelor actuale de audit este demonstrată de către egipteni, la care colectarea taxelor se realiza şi se înregistra de către doi reprezentanţi independenţi, aleşi din rândul persoanelor oficiale şi de încredere.

Comparând această tehnică veche cu regulile de etică profesională actuale, se observă că independenţa, integritatea, obiectivitatea şi competenţa profesionala a specialistului contabil, indiferent de perioada de timp, reprezintă norme de conduită obligatorii.

În antichitate, atât grecii cât si romanii, dispuneau de un sistem complex şi diversificat de analizare şi verificare a tranzacţiilor financiare. Conturile publice erau ţinute în Grecia antică de către oamenii bisericii, care erau de regulă sclavi, iar verificarea lor era realizată de către persoane numite controlori care, practic sunt asimilaţi cu auditorii financiari, lucru demonstrat şi prin faptul că se controlau toate plăţile şi încasările care implicau fonduri publice.