Spațiul shenghen și politica vizelor

1.Istoricul apariţiei Spaţiului Schengen

2. Componenţa Spaţiului Schengen

3.Politica vizelor Schengen

Unul din principalele argumente sau motive, pentru care cetăţenii europeni au încă rezerve faţă de extinderea UE, este teama de a fi invadată piaţa muncii din statele membre cu forţă de muncă din noile state care aderă, datorită condiţiilor şi nivelului de dezvoltare economică mai înalt în UE. Un alt motiv ar fi o imagine nu prea bună creată în UE de unii imigranţi din est şi din alte state ale lumii. Un factor deosebit de important în asigurarea securităţii comunitare şi realizării politicii externe comune este existenţa unei strategii clare şi eficiente în domeniul circulaţiei persoanelor în interiorul şi exteriorul UE, managementului frontierelor externe a UE, vizelor şi migraţiei. Practic, libertatea circulaţiei persoanelor este una din cele patru libertăţi fundamentale prevăzute în Tratatul de la Roma din 1957 privind crearea Comunităţii Economice Europene (CEE), şi rămîne un element esenţial în definirea spaţiului comunitar.

Realizarea în practică a acestui deziderat a cunoscut mai multe etape şi eforturi din partea, atît a instituţiilor comunitare în evoluţia lor, cît şi din partea statelor membre, care treptat, după aprofundarea integrării economice dar şi politice au conştientizat necesitatea de a-şi elimina gradual frontierele interne a Comunităţii, presupunînd suprimarea treptată a controalelor şi vizelor între state. Un pas important în crearea unei zone comune de libertate, securitate şi justiţie, „în procesul consolidării şi întăririi Uniunii Europene şi în ridicarea profilului instituţiilor sale, nu numai pe plan intern în relaţia cu cetăţenii europeni, dar şi pe plan extern, în relaţia cu ţările candidate” a fost crearea Spaţiului Schengen.

Delimitarea acestui spaţiu cu reguli specifice privind libertatea de circulaţie a persoanelor, care reprezintă de fapt un proces, s-a început la 14 iunie 1985 cînd reprezentanţii a 5 state (Republica Federală Germania, Franţa, Belgia, Luxemburg şi Olanda) din 10 cîte avea Comunitatea Europeană la acel moment, au semnat în localitatea Schengen din Luxemburg un Acord, numit – Acordul Schengen. Acordul prevede abolirea treptată a controlului vamal comun acestor ţări semnatare.

Acest Acord compus din 2 titluri şi 33 de articole, fixează obiective sau mai degrabă „norme-sarcini” care trebuiau realizate de cele cinci state, însă fără a indica acţiunile şi măsurile concrete la această etapă. De aceea se cerea adoptarea unui alt document ca mecanism de implementare a Acordului. Acest lucru s-a realizat prin semnarea tot în localitatea Schengen, la 19 iunie 1990, de către aceleaşi state, a Convenţiei cu privire la implementarea Acordului Schengen, fiind un document mai detaliat şi cu caracter interstatal. Obiectivele acestui document, reies din măsurile de creare, în urma abolirii controlului vamal comun, a unui spaţiu comun de securitate şi justiţie şi prevăd:

- armonizarea prevederilor legate de intrarea şi şederea de scurtă durată în spaţiul Schengen a cetăţenilor din afara UE (omogenizarea vizei Schengen);

- problema azilului (cu determinarea privind cărui dintre Statele Membre se va supune solicitantul azilului);

- probleme de combatere vamală a crimelor legate de droguri;

- cooperarea poliţiei;

- cooperarea dintre statele Schengen în probleme de justiţie.

La moment din Spaţiul Schengen fac parte 26 ţări: Germania, Franţa, Italia, Olanda, Luxemburg, Belgia, Grecia, Danemarca, Suedia, Finlanda, Austria, Polonia, Ungaria, Cehia, Slovacia, Slovenia, Letonia, Lituania, Estonia, Malta, Spania, Portugalia, Elveţia, Norvegia, Islanda (chiar dacă nu sînt membre UE) şi recent aderată Liechtenstein (martie 2011). Două din statele UE: Regatul Unit şi Irlanda au decis sa nu aplice în totalitate acquis-ul Schengen, dar colaborează cu statele membre Schengen în anumite domenii. În afara Spaţiului Schengen este România, Bulgaria şi Cipru care încă nu satisfac în totalitate criteriile de aderare la Schengen.

Pentru statele nemembre pentru circulaţia în spaţiul Schengen e nevoie de viză. Principalele tipuri de viză Schengen pot fi:

1) Viza de tranzit în aeroport (Tip “A”). Este necesară cetăţenilor unor state terţe care călătoreşte spre un alt stat terţ, dar care aterizează sau transbordează într-un aeroport al Spaţiului Schengen. În timpul aterizării sau transbordării, persoanele respective trebuie să rămînă în zona internaţională de tranzit a aeroportului fără a intra pe teritoriul statului Schengen respectiv;

2) Viza de tranzit (Tip “B”). Această viză este eliberată persoanelor care urmează să tranziteze teritoriul unui sau mai multor state Schengen înainte de a continua călătoria într-un stat terţ. Acest tip de viză poate fi eliberat pentru unul, două sau, în circumstanţe excepţionale, cîteva tranzite. Durata fiecărui tranzit nu poate depăşi cinci zile;

3) Viza de scurtă şedere (Tip “C”). Această viză este eliberată pentru una, două sau multiple călătorii. Perioada ei de valabilitate variază. Ea permite şederea ce nu depăşeşte 3 luni pe parcursul unei perioade de 6 luni.

Statele care nu sunt membre Schengen, utilizează aceleaşi trei tipuri principale de viză. Existenţa însă a unei vize unice, a impus elaborarea unei liste cu state ce aveau nevoie de viză, aşa numita „lista neagră”, şi cele care nu aveau nevoie de viză, aşa numita „lista albă” , la acestea adăugîndu-se lista statelor care aveau un acord special cu unele state membre UE, aşa numita „lista gri”.