Taxa pe Valoare Adăugată

INTRODUCERE

În vederea realizării obiectului lor de activitate, agenţii economici intră în relaţii economice cu cadrul proceselor de aprovizionare sau desfacere, iar contabilitatea relaţiilor întreprinderii cu terţii se organizează în scopul evidenţierii creanţelor şi datoriilor întreprinderii faţă de clienţi, furnizori, bugetul de stat, alte persoane fizice sau juridice. În marea lor diversitate, aceste relaţii se întrepătrund, într-un circuit în care fiecare agent economic este atât cumpărător, cât şi vânzător. Pe parcursul existenţei lor, unităţile patrimoniale intră în permanenţă în relaţii cu salariaţii lor, iar societăţile de tip comercial întreţin şi evidenţiază şi relaţii cu asociaţii sau acţionarii lor.

Având în vedere marea diversitate a relaţiilor economice pe care agenţii economici le întreţin cu terţii, este necesară clasificarea şi definirea acestora. Astfel, în funcţie de natura juridică a relaţiilor, acestea pot fi împărţite în relaţii generatoare de obligaţii şi relaţii generatoare de drepturi.

Relaţiile de natura obligaţiilor, denumite şi datorii, se referă la obligaţiile pe termen scurt, care pot fi datorii comerciale, datorii faţă de bugetul statului, datorii faţă de bugetul asigurărilor sociale, datorii faţă de asociaţi sau bănci.

Relaţiile de natura drepturilor de creanţă se referă la drepturile pe termen scurt, ce rezultă din creanţele faţă de clienţi, creanţele faţă de bugetul de stat, faţă de alte persoane fizice sau juridice.

Contabilitatea furnizorilor şi a clienţilor, precum şi a celorlalte datorii sau creanţe este condusă pe categorii de operaţii şi pe fiecare persoană fizică sau juridică în parte. Conturile care reflectă relaţiile întreprinderii cu terţii sunt cuprinse în clasa 4 de conturi, denumită conturi de terţi. Este cea mai complexă clasă de conturi, motiv pentru care conturile sunt grupate pe două categorii: conturi de creanţe, care exprimă drepturile faţă de terţi şi sunt de activ, respectiv conturi de datorii, care exprimă obligaţii faţă de terţi şi sunt conturi de pasiv.

Datoriile se referă la impozitele şi taxele care trebuie să fie plătite la buget, dintre acestea putându-se enumera: impozitul pe profit, taxa pe valoare adăugată, impozitul pe salarii, accizele, impozitul pe dividende, impozitul pe clădiri, precum şi alte impozite şi taxe.

Din relaţiile cu bugetul statului pot apărea şi unele creanţe privind subvenţiile de primit şi din vărsăminte de efectuat.

Pentru reflectarea acestor datorii şi creanţe în cadrul grupei de conturi 44 „Bugetul statului, fonduri speciale şi conturi asimilate” sunt cuprinse conturi sintetice distincte pentru principalele datorii şi creanţe, după natura lor, precum şi conturi care ţin evidenţa globală a mai multor impozite şi taxe, care însă au o pondere mai mică.

Se pot distinge conturi care ţin evidenţa datoriilor faţă de bugetul statului sau faţă de bugetele locale, pe feluri de impozite sau taxe şi pe grupe:

- 441 „impozit pe profit”

- 442 „taxa pe valoare adăugată”

- 444 „impozitul pe salarii”

- 446 „alte impozite, taxe şi vărsăminte asimilate”

- 445 „subvenţii”

- 448 ”alte datorii şi creanţe cu bugetul statului”

Impozitarea este un instrument important al suveranităţii naţionale, deoarece, dacă nu ar avea venituri, guvernele nu ar putea să îşi pună în aplicare politicile în diverse domenii. În ceea ce priveşte calitatea de instrument de reglare economică, impozitarea poate fi folosită la influenţarea consumului, dar şi la a încuraja economiile.

„În vederea stabilirii pieţei interne, sistemul taxelor de consum trebuie să fie cât mai neutru posibil. Acolo unde rambursările de impozite asupra bunurilor de consum dintr-un stat în altul au fost mai mari decât cele plătite în mod obişnuit, acestea au acţionat ca subvenţii pentru export, motiv pentru care Comunitatea a adoptat taxa pe valoare adăugată.”

Legislaţia referitoare la taxa pe valoare adăugată este una complexă şi principalul izvor de drept îl reprezintă Directiva 77/388/CEE privind sistemul comun de aplicare a acestei taxe, denumită „Directiva a şasea referitoare la T.V.A.” Ea cuprinde reglementări privind persoanele impozabile, tranzacţiile impozabile, dar şi excepţiile şi scutirile, precum şi cota standard de impozitare, deducerile şi modul de calculare a acestora.

Taxa pe valoare adăugată se aplică în România din anul 1993, când impozitul cumulativ a fost înlocuit cu un impozit care se aplică asupra tranzacţiilor fiecărui stadiu al circuitului economic.

Aşa cum unele bunuri trec succesiv de la o unitate la alta, până ajung la consumatorul final, pentru a evita fiscalizarea repetată a acestor valori, s-a stabilit, pe cale legală, că în esenţă fiecare agent economic trebuie să calculeze şi să vireze la buget impozitul aferent valorii adăugate de el la valoarea bunurilor şi serviciilor cumpărate. Deci baza de calcul a impozitului suportat de agentul economic este valoarea adăugată, de unde îşi trage denumirea de taxă pe valoare adăugată.

CONTABILITATEA T.V.A.

Taxa pe valoare adăugată reprezintă aşadar un venit important al bugetului de stat, un impozit indirect, stabilit ca o cotă proporţională de 19 % asupra valorii bunurilor sau a serviciilor achiziţionate şi se percepe independent de aplicarea altor categorii de impozite, perceperea ei nefiind influenţată de averea sau veniturile contribuabilului, cota nefiind modificată de acestea din urmă.

„În esenţă, T.V.A. este o formă perfecţionată a impozitului pe cifra de afaceri, care se aplică o singură dată asupra produselor şi serviciilor”.

Caracteristica esenţială a impozitelor este, în general, faptul că plata lor către bugetul de stat nu implică prestarea unui contraserviciu direct sau imediat din partea statului, iar cuantumul impozitelor se determină în funcţie de mărimea veniturilor impozabile, având termene de plată care sunt stabilite de lege.

Taxele, însă, spre deosebire de impozite, reprezintă plăţi efectuate de persoane fizice sau juridice pentru diferite servicii prestate plătitorilor, de către stat. Nivelul acestor taxe depinde de felul şi costul serviciilor iar termenul de plată se stabileşte de regulă în momentul solicitării sau chiar după prestarea serviciului.