Căsătoriile mixte în lumina învățăturii și practicii ortodoxe

I. INTRODUCERE

Problema căsătoriilor mixte, adică a căsătoriilor dintre persoane aparţinând unor religii sau confesiuni creştine diferite, a constituit şi constituie şi azi una din cele mai dificile probleme în relaţiile interreligioase şi interconfesionale creştine.

Problema a fost şi este abordată de pe poziţii diferite în lumina învăţăturii doctrinare a uneia sau alteia dintre religii sau confesiuni religioase, urmărindu-se scopuri dintre cele mai diverse, dintre care nu au lipsit şi nu lipsesc interese prozelitiste.

În elucidarea problemei de pe poziţia învăţăturii dogmatice şi canonice, ca şi a practicii bisericii ortodoxe, se impune a lămuri anumite aspecte ale problemei, şi anume:

II. Căsătoria, legătura firească dintre un bărbat şi o femeie în scopul procreării, act al împlinirii vieţii omeneşti, încheiat prin consens

Baza naturală a căsătoriei este determinată de legi statornicite de creator în natura omului pe care “bărbat şi femeie l-a făcut” (Gen. I, 27), şi stabilită în legi elaborate de autoritatea de stat, în cadrul societăţii umane organizate sub formă de stat. Privită astfel căsătoria constă în actul prin care se constată înţelegerea firească, care se stabileşte prin consensul persoanelor care încheie căsătoria, adică declaraţia publică în faţa autorităţii legal constituite. Dreptul român şi mozaic prevăd norme precise cu privire la consensul de căsătorie pe care creştinii le-au cunoscut şi respectat.

Actul căsătoriei prin consens a fost sfinţit de Biserică prin administrarea Sfintei Taine a Cununiei celor legal căsătoriţi.

De reţinut este faptul că fără de acest consens administrarea Sfintei Taine a Cununiei nu se poate face, sau poate chiar dacă ar avea loc, ea nu produce efectul haric specific al acestei lucrări dumnezeieşti prin care se împărtăşeşte harul necesar pentru întărirea tainică a unirii dintre cei căsătoriţi.

Din pricina importanţei pe are o are la încheierea căsătoriei consensul celor două persoane, în dreptul roman s-a şi folosit formula: “Consensus facit nuptias” adică face căsătoria sau mai precis “căsătoriile” în traduere exactă, aceasta pentru că în limba latină cuvântul căsătorie nu are formă singulară, ci numai formă plurală, întrucât căsătoria constituie în realitate un act pe care nu-l poate săvârşi nicidecum o persoană singură, ci numai două persoane, deci un act care se poate săvârşi numai la plural, nu şi la singular.

În raport cu importanţa are s-a dat consensului la încheierea căsătoriei şi cu rostul căsătoriei, ea a fost definită în modul cel mai complet de către jurisconsulţii romani, în felul următor: “Nuptiae sunt conjunctio maris et feminae consortium omnis vitae, divini ac humani comunicatio” adică “Căsătoria este legătura bărbatului şi a femeii prin însoţire pentru întreaga viaţă şi pentru a se împărtăşi reciproc de drepturile dumnezeieşti şi omeneşti”.

Din această definiţie, care aparţine jurisconsultului roman Herenius Modestinus di veacul al III-lea roman d. Hr. şi pe care Biserica şi-a însuşit-o la vremea sa în întregime, se vede că actul căsătoriei se întemeiază pe o legătură firească, stabilită prin înţelegere între un bărbat şi o femeie, în scopul însoţirii lor pentru întreaga viaţă şi pentru a se face părtaşi unul pe altul de acele drepturi care au fost stabilite deopotrivă prin voinţa omenească şi prin voinţa divină.

Definiţia cuprinde deci atât elementul comun, natural al consensului, cât şi elementul religios sau supranatural, care pecetluieşte, întărind şi sfinţind acest consens, iar prin aceasta se asigură şi prin voinţa şi lucrarea divină însoţirea pe toată viaţa şi împărtăşirea reciprocă nu numai de drepturile omeneşti, ci şi de cele dumnezeieşti, adică de acelea pe care le asigură credinţa religioasă şi în cazul căsătoriei între creştini, împărtăşirea de harul pe care îl mijloceşte Sfânta Taină a Cununiei.

Dar nu numai dreptul roman, ci toate legislaţiile sau sistemele de drept vechi şi noi au acordat şi acordă o atenţie deosebită căsătoriei, privind-o ca un act ce are o deosebită însemnătate şi anume una naturală şi alta religioasă sau supranaturală, ca mijloc prin care se asigură atât după legile naturale, cât şi după cele divine, perpetuarea vieţii neamului omenesc.

De fapt căsătoria nu reprezintă însaă numai un asemenea act sau un asemenea mijloc, şi ea constituie totodată şi un act de împlinire a vieţii omeneşti, care nu este deplină, nici numai sub aspectul său feminin, nici numai sub aspectul său masculin, căci prin întreaga alcătuire naturală şi prin întregul rost natural, atât partea bărbătească cât şi partea femeiască nu sunt decât ceea ce le spune însuşi numele, adică numai câte o parte din om, fiecare constituie ceea ce se şi numeşte popular câte o parte sau câte o jumătate, aşa încât prin legătura care se stabileşte între cele două părţi, prin căsătorie, se realizează adevărata împlinire a vieţii omeneşti, împlinire ce constituie la rândul ei singurul mijloc posibil de a transmite sau de a propaga viaţa umană (Gen. II, 20, 23; IV, 13).