Clopotul si toaca in cultul ortodox - istoric si semnificatie

Imagine preview
(8/10 din 1 vot)

Acest referat descrie Clopotul si toaca in cultul ortodox - istoric si semnificatie.
Mai jos poate fi vizualizat un extras din document (aprox. 2 pagini).

Arhiva contine 1 fisier doc de 8 pagini .

Iti recomandam sa te uiti bine pe extras si pe imaginile oferite iar daca este ceea ce-ti trebuie pentru documentarea ta, il poti descarca. Ai nevoie de doar 3 puncte.

Domeniu: Crestinism

Extras din document

Clopotele sunt parte integranta a cultului crestin, inca din cele mai vechi timpuri. Alaturi de toaca de lemn, cu diversele ei forme, in cultul crestin se mai intrebuinteaza, ca instrument de instiintare a inceputului slujbelor sau de marcare a unor momente importante din cadrul lor, si clopotele. Clopotele bisericii dau timpului o masura liturgica, umplandu-l de rost. Tragerea clopotelor face pe om sa iasa din randuiala cotidiana, intr-o realitate mai presus de aceea care cade sub simturi.

In rugaciunile din "Canonul pentru binecuvantarea clopotelor", gasim scris: "Toti cei care pot auzi glasul lor in zi si in noapte, sa se impartaseasca de sfintenia sfintilor."

Trasul clopotelor este o practica straveche a Bisericii Ortodoxe, prin aceasta urmarindu-se atat chemarea credinciosilor la slujbele dumnezeiesti, cat si exprimarea bucuriei triumfatoare a Bisericii si a slujbelor sale dumnezeiesti. Clopotele au fost folosite inca din cele mai vechi timpuri, atat pentru a anunta bucuria si rugaciunea, cat si necazul si primejdia.

Cuvantul "clopot" este de provenienta slava, tragandu-se din cuvantul "klopotu". Potrivit Dicționarului Explicativ, definitia fizica a clopotului este una simpla: obiect metalic in forma de para, deschis în partea inferioara si prevazut in interior cu o limba mobila, care, lovindu-se de peretii obiectului, produce sunete melodioase prelungi, cacteristice.

Parintele Arsenie Papacioc, vrednic purtator al dreptei credinte, aminteste crestinilor rostul uitat al clopotelor: "Trebuie sa aducem la cunostinta oamenilor invatatura crestina. N-a auzit nimeni bataia clopotelor? Clopotele nu bat niciodata pentru amuzament. Ci bat pentru ceva de natura sufleteasca, care ne atrage atentia: Cheama viii, plange mortii, imprastie viforele! Imprastie dracii si trasnetele."

Inscriptiile intalnite pe vechile clopote crestine reamintesc rostul lor ocrotitor, de mantuire si vestire, adeverind cuvintele Scripturii, care zic: "In tot pamantul a iesit vestirea lor." Misiunea acestora se rezuma in cuvintele intalnite adeseori pe exteriorul lor: "Pe vii ii chem, pe morti ii plang, fulgerele frang." Pe ele se mai intalnesc insa si alte cuvinte, precum: "Laud pe Dumnezeu cel adevarat, chem multimea, adun clerul. Ii plang pe morti, alung fulgerele, infrumusetez sarbatorile."

Clopotele sunt adesea decorate cu motive vegetale, geometrice, scene si inscriptii.

Clopotele se numără printre cele mai vechi instrumente muzicale ale umanităţii, bucurându-se de o istorie de peste 5.000 de ani. Utilizarea clopotelor nu s-a mărginit numai la rolul jucat în cadrul ceremoniilor religioase, ci acestea au constituit si instrumente de informare si alarmare a populaţiei în caz de pericol, au jucat un evident rol cultural, politic, dar şi social de-a lungul veacurilor. Clopotele nu sunt, aşadar, o invenţie a creştinismului, ci acesta doar le-a adaptat scopurilor sale.

Cele mai vechi clopote provin din China, unde au fost turnate cu 3.000 de ani î.Hr., fiind folosite atât ca instrumente muzicale, cât şi pentru semnale sonore necesare cultului religios. Fabricate iniţial din piatră, iar mai apoi din metal, clopotele chinezeşti au ajuns să aibă aceeaşi dimensiune şi tonalitate în urma unor decizii imperiale de uniformizare a folosirii acestora. În culturile Asiei, clopotul a avut din vechime un rol semnificativ, fiind considerat în India instrumentul care reuneşte în sine toate tonurile. Zeii indieni erau pur¬tători de clopoţei pentru a respinge demonii, pagode¬le şi templele erau împodobite cu clopote sau clopoţei tocmai pentru ca răul să nu poată pătrunde şi pentru a marca armonia şi întâlnirea dintre cer şi pământ.. Din China şi Asia clopotele s-au răspândit până în Europa, fiind cunoscute în Armenia şi în Egipt în secolul al VIII-lea î.Hr. De aici au cucerit întregul spaţiu al Mediteranei. În Egipt, clopotele erau folosite pentru a semnala diferite momente ale vieţii civile şi religioase, dar, în mod special, erau legate de cultul morţilor. Carele mortuare erau împodobite cu clopote. În Egiptul antic, copiilor le erau aşezaţi clopoţei în mormânt, pentru a fi protejaţi în viaţa de dincolo şi pentru a atrage atenţia zeilor în favoarea lor.

Cultura iudaică antică nu a acordat clopotelor aceeaşi valoare precum religiile Asiei. Cu toate acestea, treptat, clopoţei de mici dimensiuni au început să fie folosiţi în cult. În Vechiul testament,în cartea Iesirea se spune că Dumnezeu i-a poruncit lui Moise să-i facă veşminte lui Aaron pentru a sluji lui Dumnezeu cu ele în cortul adunării. Meilul (vesmânt asemanator stiharului de astazi), trebuia să aibă, la poale, ciucuri de mătase violetă, stacojie, vişinie şi de in răsucit, iar, printre ciucuri, clopoţei de aur de jur împrejur, un ciucure şi un clopoţel de aur: „Şi acesta va fi pe Aaron în timpul slujbei, când va intra în cortul sfânt, înaintea Domnului, şi când va ieşi, ca să se audă sunetul clopoţeilor şi să nu moară” (Ieşire 28, 35). Folosirea clopoţeilor la intonarea psalmilor este, de asemenea, menţionată în Vechiul Testament.

De menţionat este faptul că, în Noul Testament, clopotul ca instrument muzical nu este amintit în mod expres.

În ceea ce priveste prezenta clopotelor in crestinism, trebuie spus ca la începuturile lui nu se foloseau instrumentele muzicale de azi, clopotul și toaca. Am amintit de clopote ca au existat cu mult timp înaintea creştinismului, dar creştinii au trăit în primele secole de existenţă fără să se folosească de clopote sau toacă. Biserica era persecutată şi constituia o minoritate exclusă din viaţa public. Comunitatea nu avea biserici şi clopotniţe, aşa cum vedem astăzi. Multe dintre adunările euharistice aveau loc în case private, aşa cum ne arată şi descoperirile arheologice din epoca modernă. Creştinilor nu le erau anunţate timpurile de rugăciune și adunare prin clopot și toaca. Teama de a fi descoperiţi de autorităţile romane atunci când se adunau în adunari liturgice i-a determinat să fie precauţi cu privire la anunţarea publică a adunărilor. Mai multe mărturii creştine vechi ne informează că arhidiaconul comunităţii era cel care anunţa, la sfârşitul slujbelor, locul, ora şi scopul următoarei adunări. Ele erau ştiute numai de către creştini, care nu se expuneau astfel atacurilor publice.

Fisiere in arhiva (1):

  • Clopotul si toaca in cultul ortodox - istoric si semnificatie.doc

Bibliografie

1.*** Dictionar Explicativ al limbii române, Editia II, Univers Enciclopedic, București, 1996
2.*** Liturghier, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2008
3.*** Molitfelnic Ediția IV, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București 1984
4.*** CRISTESCU Constanța, Chemări de toacă. Repertoriu românesc, Editura Academiei Române, București, 1999
5.*** Pr. Prof. dr. BENGA Daniel, Istoria și semnificatia clopotului și a toacei in Biserica Ortodoxă, Editura Cuvântul Vieții, Bucuresti, 2016