Didahia - învățătura celor 12 Apostoli

Înaite de a prezenta cele două căi: calea vieții și calea morții în Învățătura celor 12 Apostoli din punct de vedere etic și spiritual-creștin, vom face o prezentare generală a acestei lucrări.

Ea a fost descoperită în anul 1873 de către mitropolitul Filotei Bryennios la Constantinopol sub forma unui manuscris-pergament întocmit de Leon „notarul și păcătosul”, în 1056. Peste 10 ani din momentul desoperirii, textul Didahiei a fost publicat în 1883, tot la Constantinopol, de către același mitropolit - Filotei Bryennios.

Datorită faptului că pe manuscris era mentionat numărul 446 și indicația că aparține Bibliotecii Sfântului Mormânt, a fost dus în anul 1887 la Ierusalim și depus în Biblioteca Patriarhiei. Este socotit documentul cel mai important al perioadei din imediata apropiere a Apostolilor și izvorul cel mai vechi al legislației bisericești pe care îl avem.

Autorul lucrării este necunoscut, iar în ce privește timpul compunerii este mijlocul secolului întâi. Unii critici o văd compusă cu mult mai târziu prin preajma anilor 160-180 d.Hr. Cei mai mulți susțin însă anii 50-70 d.Hr. pentru că în Didahie ne găsim în timpul slujirii Apostolilor, profeților și învățătorilor, așa cum se vede și în Faptele Apostolilor și în Epistolele pauline și pentru că Didahia este contemporană cu Evangheliile lui Matei și Luca pe care le folosește din plin.

Locul unde a apărut Didahia este Orientul, dar nu se poate spune precis unde anume: Siria, Palestina, Egipt.

Didahia are 16 capitole și se poate împărți în 4 părți:

Partea întâia - capitolele I-VI - oferă instrucțiuni morale cu privire la cele două căi: calea vieții și calea morții.

Partea a doua - capitolele VII-X - cuprind instrucțiuni liturgice despre botez, post, rugăciune, euharistie și spovedanie (mărturisire).

Partea a treia - capitolele XI-XV - fac referire despre ierarhia bisericească.

Partea a patra - eshatologică - capitolul XVI - vorbește despre ”zilele din urmă”.

Expunerea ce urmează, va face referire la partea întâia (capitolele I-VI)cu privire la calea vieții și calea morții, de la etică la spiritualitate creștină.

Capitolul I cuprinde învățăturile Mântuitorului rostite în predica de pe munte (Matei V-VII) cu privire la relația omului cu Dumnezeu și cu aproapele. Cea mai mare poruncă și cea dintâi este ”Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta și din tot sufletul tău și din toată puterea ta și din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuți.” (Luca 10, 27).

De ce? Pentru că El este Creatorul și Proniatorul lumii, iar dragostea de Dumnezeu se arată, așa cum spune Mântuitorul ”Cel ce are poruncile Mele și le păzește, acela este care Mă iubește; iar cel ce Mă iubește pe Mine va fi iubit de Tatăl Meu și-l voi iubi și Eu și Mă voi arăta lui.” (Ioan 14, 21).

În legătura cu relația omului cu omul, Legea Vechiului Testament era mai dură, mai rigidă: ” Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, mână pentru mână, picior pentru picior, Arsură pentru arsură, rană pentru rană, vânătaie pentru vânătaie.”. (Ieșirea 21, 24-25). Ori Mântuitorul va spune ”Să nu socotiți că am venit să stric Legea sau proorocii; n-am venit să stric, ci să împlinesc.” (Matei 5,17), adică să o umanizeze.

Lucrul acesta se vede dacă punem în paralel anumite atitudini ale omului creștin față de cel iudeu care respecta Legea Vechiului Testament.

- În Vechiul Testament se prevedea: <<Ați auzit că s-a zis: "Să iubești pe aproapele tău și să urăști pe vrăjmașul tău">> remenționat de Sfântul Apostol Matei în capitolul 5, versetul 43.

- Iisus însă va învăța: ” Iar Eu zic vouă: Iubiți pe vrăjmașii voștri, binecuvântați pe cei ce vă blestemă, faceți bine celor ce vă urăsc și rugați-vă pentru cei ce vă vatămă și vă prigonesc, Ca să fiți fiii Tatălui vostru Celui din ceruri” (Matei 5, 44-45).