Infailibilitatea și Primatul Pontifului Roman

LISTA ABREVIERILOR

1.ABREVIERI BIBLICE

V.T. Vechiul Testament

In. Evanghelia după Ioan

Tim. Epistola către Timotei a sfântului apostol Pavel

2. ABREVIERI MAGISTERIALE

const. dogm. Constituţie dogmatică

3. ABREVIERI BIBLIOGRAFICE

DTE Dizionario Teologico Enciclopedico

DS DENZINGER H., Enchirodion symbolorum, definitionum et declarationum de rebus fidei et morum

DTC Dictionaire de Theologie Catholique

4. ABREVIERI TEHNICE

cap. capitol

col. coloană

cf. conform

ed. editură

op. cit. opera citată

s.n. sublinierea noastră

vol volumul

INTRODUCERE

În ultima vreme, ecumenismul a început să ia proporţii tot mai mari, şi face în comparaţie cu perioada trecută progrese tot mai mari. Desigur că în dialogul ecumenic se întâlnesc multe obstacole iar două din aceste obstacole în ceea ce priveşte dialogul cu Biserica Ortodoxă sunt:

- infailibilitatea Papei

- primatul Papei

Lucrarea de faţă dorim să fie o apologie a acestor două prerogative ale Pontifului Roman.

În Biserica Catolică infailibilitatea şi primatul sunt dogme de credintă, şi de aceea Biserica nu poate renunţa la aceste două prerogative de dragul unei uniri a Bisericilor cu orice preţ. Renunţarea la aceste două adevăruri ar instala în Biserică o stare de nesiguranţă a posesiunii Adevărului şi veridicităţii dogmelor. Unirea Bisericilor, dacă s-ar face fără aceste două adevăruri nu ar putea fi menţinută, pentru că ar lipsi elementele catalizatoare ale acestei uniri, şi anume: primatul şi infailibilitatea.

Ceea ce noi am încercat să expunem în această lucrare este minimul de informaţii cu privire la aceste două teme.

Scopul urmărit este acela de a arăta fundamentul biblic al acestor dogme şi faptul că încă din primele secole creştine infailibilitatea şi primatul au fost recunoscute de întreaga Biserică.

Concluzia la care vrem să ajungem este aceea că Pontiful Roman nu poate să renunţe la aceste prerogative, pentru că nu îi sunt date de către oameni ci îi sunt date de însuşi Isus Cristos.

CAPITOLUL I

Infailibilitatea Pontifului Roman

Foarte multă lume confundă infailibilitatea cu impecatibilitatea. Aceşti doi termeni prezintă două lucruri total diferite.

Iimpecatibilitatea înseamnă a fi fără de păcat. Această carecteristică nu se poate aplica nici unui om. Acest lucru îl exprimă Biserica noastră foarte bine în rugăciunile de la rînduiala înmormântării spunând: “[...]nu este om viu care să nu păcătuiască, numai Tu singur eşti fără de păcat,[...] “.

Infailibilitatea este, după cum spune Conciliul Vatican I în const. dogm. Pastor Aeternum, un har deosebit şi special de care se bucură Biserica împreună cu capul ei văzut şi constă în lipsa de greşeală atunci când declară în mod solemn învăţături cu privire la credinţă şi morală:

“Episcopul Romei cănd vorbeşte ex cathedra, fie cănd împlineşte misiunea de păstor şi doctor al tuturor creştinilor ,defineşte în virtutea supremei sale autorităţi apostolice că o doctrină în materie de credinţă sau morală trebuie să fie admisă de toată Biserica, se bucură prin acea asistenţă divină care i-a fost promisă în persoana Sfântului Petru, de acea infailibilitate, de care divinul Mântuitor a vrut să fie dotată Biserica Sa, când defineşte doctrina cu privire la credinţă sau morală” .

Cuvântul infailibilitate îşi are originea în limba latină şi exprimă contrarul verbului fallere ceea ce înseamnă a greşi, a face erori .

Infailibilitatea Bisericii o putem deduce şi din faptul că în crezul niceo-constantinopolitan afirmăm: “Cred în Una Sfântă Catolică şi Apostolică Biserică [...]”.

Faptul că Biserica este Sfântă aceasta implică negreşelnicia ei.

Prin intermediul Bisericii si în cadrul ei omul poate intra în contact cu Cuvântul lui Dumnezeu, cu Adevărul. În Biserică creştinul descoperă calea spre adevăr, spre perfecţiune, spre Dumnezeu. Biserica este pătrunsă de Spiritul lui Cristos care este însuşi Adevărul, însăşi Perfecţiunea.

Dacă în învăţătura Bisericii s-ar afla greşeli, ea ar înceta să mai fie Sfântă, ar înceta să mai fie “columna şi sprijinul adevărului” .

Dacă Biserica, căreia i-a fost încredinţată învăţătura despre Cristos, nu ar fi în stare să-L recunoască pe Cristos, atunci cu siguranţă nimeni altcineva nu ar fi în stare să ni-L arate cu siguranţă pe Cristos:

“Biserica a avut întotdeaun conştiinţa că poate recunoaşte în mod infailibil propria sa credinţă şi să o poată exprima în propoziţii care [...] sunt şi rămân adevărate şi lipsite de eroare” .

Biserica ar înceta să mai fie sacramentul universal al măntuirii, dacă ar putea să greşească în materie de credinţă sau de morală, înşelăndu-se şi înşelănd oamenii prin propăvăduirea sa .