Mostenirea Brancoveneasca

Imagine preview
(7/10 din 1 vot)

Acest referat descrie Mostenirea Brancoveneasca.
Mai jos poate fi vizualizat un extras din document (aprox. 2 pagini).

Arhiva contine 1 fisier doc de 13 pagini .

Iti recomandam sa te uiti bine pe extras si pe imaginile oferite iar daca este ceea ce-ti trebuie pentru documentarea ta, il poti descarca. Ai nevoie de doar 4 puncte.

Domeniu: Crestinism

Extras din document

I. Constantin Brâncoveanu, un domn providenţial (1688-1714)

Sărbătorirea a 300 de ani de la mucenicia „Sfinţilor Brâncoveni” reprezintă pentru noi un moment răscolitor în istoria naţională şi un privilegiu de a readuce în lumină chipul măreţ al domnitorului Constantin Brâncoveanu, una dintre cele mai strălucite figuri ale evului mediu românesc, întemeietor de cultură şi artă, ctitor de biserici şi mănăstiri, iscusit diplomat şi om politic, animat de o fierbinte dragoste de neam şi ţară.

„Fire afabilă, blândă (fiind) curtenitor, generos”, fruntaş între dregători, dispunând de o avere însemnată şi deplin mulţumit cu situaţia sa, a fost ales să conducă destinele ţării, „nu numai pentru multa vrednicie şi înţelepciune ce avea, ci mai vârtos pentru multele blândeţe şi faceri de bine, care spre toţi încă din boierie avea şi toţi de acestea ale sale bune fapte încălziţi era”.

Înrudit cu neamul Basarabilor, după tată, noul domnitor, ce avea să stâpânească în Ţara Românească peste un sfert de veac, „l-au dăruit norocul cu de tot felu[l] de bine - scria Radu Popescu vornicul - sănătos, întreg, casă întreagă, fii şi fete mulţi, avuţii multe, case, pălaturi, sate, vii, heleşteie, domnie îndelungată şi altele ca acestea, care nu i-au lipsit nimic de care ochii lui au poftit”. „Cu daruri vrednice împodobit”, a îngrijit ţara, cum spune Radu Greceanu, cu „adâncă pricepere şi înaltă priveghere”, „cu blândeţe şi răbdare”, izvorâte din „înţelepciune şi multă bunătate”.

Dacă ar fi să dăm crezare unor mărturii ale vremii, ar rezulta că Brâncoveanu n-a dorit niciodată funcţiile publice, că nu s-a simţit nicio clipă atras de posturile adminsitrative - fiind numit şi mare logofăt şi ispravnic al ţării -, că el era mai degrabă înclinat spre o viaţa tihnită şi retrasă, pe care fabuloasa sa bogăţie i-o putea oferi cu multă uşurinţă. Aşa se explică de ce, poate, n-a urmărit domnia şi n-a dorit jugul acesta, „de vreme ce ca un domn sunt la casa mea; nu-mi trebuieşte să fiu”, după cum arată cronicarul.

După alegerea sa ca domn de către marea boierime, în ciuda greutăţilor întâmpinate, a adoptat politica negocierilor diplomatice şi a stabilirii de relaţii personale cu toţi conducătorii lumii de atunci, evitând marile probleme ale spaţiului balcanic, care avea să se confrunte cu primejdia jugului otoman. Timp de mai bine de 25 de ani, în condiţiile decăderii Imperiului turc şi ale războaielor ce angajau marile imperii din vecinătatea hotarelor ţării, el a ştiut să se menţină în scaunul domnesc şi să transforme ţara nu doar într-un important centru diplomatic, ci şi într-unul de luptă împotriva Porţii otomane. După cum inspirat a relatat Nicolae Iorga, Brâncoveanu „a izbutit să păstreze nu numai Ţara Românească, ci întreaga noastră naţiune, ca trup politic, ca suflet românesc, timp de mai bine de <un> sfert de veac”. Astfel, înţelegem de ce nu a reorganizat şi nu a întărit oastea ţării, păstrând-o într-o formă foarte redusă, numai la nevoile stricte de pază a Curţii domneşti şi a hotarelor ţării.

Cu un remarcabil talent diplomatic, cunoscător al moravurilor otomane, şi-a împlinit cu stricteţe obligaţiile la care era ţinut. Conştient de primejdia pe care Turcia o reprezenta, i-a furnizat „zahereaua” sau proviziile de tot felul ce i se impuneau, a dat numeroase care cu boi pentru transportul lor, a ajutat la repararea sau ridicarea cetăţilor Cladova, pe malul drept al Dunării, în Serbia, Bender (1707), Giurgiu, Brăila, Cetatea Albă (1710) - şi a informat repede sultanul asupra împrejurărilor din ţările creştine, dispunând de diverşi informatori, secretari, agenţi şi negustori, la Sibiu, Viena, Veneţia sau Moscova, mulţi dintre ei străini. În acelaşi timp, plătea în mod regulat haraciul, dădea bacşişuri şi peşcheşuri înalţilor dregători turci, bogăţia şi „culanţa” lui ajungând atât de vestite, încât mulţi se întreceau, la Istanbul, să între în legătură cu domnitorul Valahiei, cu „altân-beg”, principele aurului, cum mai era numit. Graţie banilor, dar nu mai puţin serviciilor aduse, îşi reînnoia anual domnia, pentru ca în 1699 să-i fie recunoscută pe viaţă.

„Om cumpătat, econom şi doritor de înavuţire”, Constantin Brâncoveanu a dispus de resurse fianciare deosebit de mari, care nu o dată l-au ajutat în netezirea căilor diplomatice şi care i-au creat faima de „Altânbei”. La Viena, la Casa di Austria, avea 244.884 florini, iar la Veneţia 196.498 ducaţi, sume care vor fi sporite prin depuneri ulterioare. Averile neobişnuit de mari pe care le deţinea şi despre care se vorbea uneori, în mod exagerat, „con esagerazione veramente turchesca” - după expresia bailului veneţian la Poartă, Andrea Memmo -, au stârnit pofte şi invidii aprige, grăbindu-i, după cum vom vedea, prăbuşirea.

Aşa cum s-a precizat în istoriografia noastră, prin politica sa externă abilă, nuanţată, flexibilă, cu adevărat modernă, ce a cuprins un însemnat spaţiu geografic, Brâncoveanu s-a impus în acele timpuri ca una dintre personalităţile politice de primă mână din această parte a Europei. Servind pe turci de nevoie - dar fără să părăsească drepturile ţării sale - cu aceeaşi isteţime şi bogate daruri, a ştiut cum să întâmpine prudent şi pretenţiile Austriei, Poloniei şi Rusiei. După 1690, când a avut loc o expediţie împotriva trupelor austriece, învinse între Zărneşti şi Tohani, cu ajutorul turcilor şi al „curuţilor” (ostaşi unguri) lui Thököly, n-a mai avut nicio luptă, „asigurând locuitorilor cea mai blândă, cea mai liniştită şi cu deosebire cea mai dreaptă cârmuire din câte cunoscuse ţara până atunci”.

Fisiere in arhiva (1):

  • Mostenirea Brancoveneasca.doc