Sfântul Isaac Sirul - Taina pocăinței și lupta cu patimile

Introducere

Sfantul Isaac Sirul a fost episcop de Ninive, a trait in secolul al VII-lea, nu se stie exact anul nasteri si anul morti. El si fratele sau au intrat in manastirea ascetului Matei langa Ninive si au primit tunsoarea monahala. Prin invatatura sa, prin virtutile si prin modul de viata ascetic a atras atentia fratilor si acestia i-au propus sa conduca treburile manastirii. Sfantul Isaac nu voia o asemenea povara asupra lui, preferand sa traiasca in singuratate, de aceea a parasit manastirea pentru a vietui in pustiu.

Fratele sau a insistat de mai multe ori pe langa el sa se intoarca la manastire dar nu a acceptat. Cu toate acestea, cand renumele sfinteniei vietii sale s-a raspandit, a fost facut Episcop de Ninive. Vazand cruzimea si neascultarea locuitorilor cetatii, sfantul a simtit ca era peste puterile lui sa le fie conducator si cu atat mai mult plangea de dorul singuratatii. Odata, doi crestini au venit la el, cerandu-i sa le judece o pricina. Unul confirma ca datora bani celuilalt, dar cerea sa i se mai dea putin ragaz. Cel care il imprumutase il ameninta ca il va duce la judecata pentru a-l forta sa plateasca. Sfantul Isaac, cu un citat din Evanghelie, ii ceru sa fie milos si sa ii mai lase datornicului ceva timp pana sa plateasca. Omul ii spuse : "Mai lasa-ma cu Evanghelia ta!". Sfantul Isaac ii raspunse : "Daca nu te supui poruncilor Domnului din Evanghelie, ce mai vrei de la mine?" Dupa numai cinci luni ca Episcop, Sfantul Isaac s-a retras din functie si a plecat in munti sa traiasca impreuna cu pustnicii. Mai tarziu, s-a dus la manastirea din Rabban Shabur, unde a trait pana la moarte, ajungand la un inalt nivel de desavarsire spirituala.

Sfantul nu are o zi a sa in calendarul crestin. Dar s-a hotarat ca el sa fie sarbatorit impreuna cu celebrul sau inaintas Sfantul Efrem Sirul in ziua de 28 ianuarie.

Ce este pocainta?

Despre ea, Sfantul Isaac Sirul scrie: ,,...pocainta inseamna sa-si paraseasca cineva pacatele sale de mai inainte si sa se intristeze pentru ele".

Prin urmare, pocainta este o reinnoire a botezului, o schimbare a mintii; este un legamant prin care fagaduim lui Dumnezeu sa incepem o noua viata; este o continua renuntare a sufletului la placerile trupesti.

De aceea, in viziunea lui Isaac, simtirea pacatelor e un dar dumnezeiesc: ,, A simti cineva pacatele sale e un dar ce vine de la Dumnezeu si i se iveste in cuget cand vede Dumnezeu ca a suferit de tot felul de incercari, ca sa nu plece de aici impovarat de toate stramtorarile si necazurile, nefolosindu-se intru nimic de lumea aceasta". Constientizarea pacatelor, a pricinilor si a curselor amagitoare intinse la tot pasul nu sta doar in efortul si trezvia omului, ci tine hotarator de lucrarea harului dumnezeiesc, caci ,,nu exista dreptate care sa nu vina din cainta, nici constiinta fara har."

Adesea, spune Isaac, uram pacatele, dar pricinile ce le aduc in noi le primim cu placere: ,,Cine nu va fi uimit vazand toate cele facute si savarsite pentru lume in Hristos Domnul? ... Vazand si auzind acestea, cine va mai fi tulburat de amintirea pacatelor sale care arunca astfel de indoieli in inima lui: Imi va ierta oare Dumnezeu, daca-L rog, aceste lucruri de care imi pare rau si a caror aducere-aminte ma chinuie? Lucruri spre care alunec, desi ma scarbesc de ele si pentru care parerea de rau si durerea pe care mi-o produc, atunci cand vin, e mai mare decat intepatura unui scorpion; desi le urasc, stau in ele, si desi ma caiesc de ele cu durere, ma intorc in chip nenorocit din nou la ele."

Inceputul caii pocaintei este legat de experierea fricii de Dumnezeu, care aduce pazirea poruncilor dumnezeiesti. Prin teama, Dumnezeu conduce pe om catre viata vesnica, daruindu-i harul Sau negrait. Intelegand in chip dinamic impatimirea, lupta cu patimile si eliberare de patimi, Isaac arata ca fara frica si intristare nu se pot birui patimile. Omul se teme sa nu piarda milostivirea lui Dumnezeu, iar prin durere si intristare constientizeaza pacatul si boala sufletului.