Criminalitatea Violentă

1. Noţiunea şi tipurile infracţiunilor violente

Violenţa este un fenomen la fel de vechi ca şi omenirea. O dată cu dezvoltarea civilizaţiei manifestările acesteia nu s-au diminuat ci, dimpotrivă, au luat proporţii catastrofale. Războaiele, comploturile, revoluţiile, execuţiile, torturile, terorismul au devenit practic normă de viaţă pentru omenire. Triburile şi naţiunile erau distruse atît în timpurile biblice, cît şi în secolul XX civilizat. Nu e întîmplător faptul că unul din clasici a denumit metaforic violenţa „moaşa istoriei".

Manifestările tipice ale violenţei sînt:

- lipsirea de viaţă, cauzarea leziunilor corporale, atentarea la inviolabilitatea sexuală, capturarea ostaticilor, extorcarea şi alte metode de înstrăinare a averii, aplicarea torturii şi altor măsuri ilicite de influenţare asupra persoanelor arestate sau aflate sub urmărire penală;

- abuzul de putere, lipsirea de anumite drepturi şi libertăţi, comportamentul crud cu copiii etc.

Genurile de violenţă enumerate sînt denumite în literatura juridică drept „infracţiuni violente". Totuşi nici pînă în prezent nu e determinată definitiv sfera acţiunilor de acest gen. Astfel, unii autori includ aici omorurile intenţionate, cauzarea intenţionată a leziunilor corporale grave şi huliganismul, care constituie un grup aparte în cadrul criminologiei. A.E. Jalinski menţionează că categorisirea aceasta e ilogică, deoarece e inexplicabil de ce nu include cauzarea leziunilor corporale uşoare, violurile etc.

Alţi cercetători consideră drept infracţiuni violente huliganismul, leziunile corporale, omorurile şi violurile. Unii completează cu hărţuirea, pentru că înţeleg prin infracţiuni violente toate infracţiunile legate de violenţă sau ameninţarea cu aplicarea acesteia. L.D. Gauhman, exâminînd problema dată sub aspect juridico-penal, nu o limitează doar la violenţa fizică, ci consideră că metoda violentă de comitere a infracţiunilor include de asemenea ameninţarea cu aplicarea violenţei.

Dicţionarul explicativ al lui V.Dali din sec. XVIII tratează violenţa drept „forţare, robire, necesitate, violenţă, acţiune ruşinoasă, ofensatoare, ilegală şi samovolnică". în legislaţia penală noţiunea de violenţă e legată obligatoriu de aplicarea în mod ilegal şi social-periculos a forţei fizice faţă de o altă persoană, împotriva voinţei ei, în scopul cauzării suferinţelor fizice, leziunilor corporale sau lipsirii de viaţă. Această noţiune nu cuprinde ameninţarea cu aplicarea violenţei, deoarece aceasta nu provoacă nemijlocit cauzarea leziunilor corporale altor persoane. Ameninţînd pe cineva cu lipsirea de viaţă sau prejudicierea sănătăţii, infractoml nu are obligatoriu intenţia de a-i cauza real daune fizice. De aceea dreptul penal şi criminologia tratează violenţa fizică şi ameninţarea cu aplicarea acesteia drept două metode independente de comitere a infracţiunii.

In literatura juridică se menţionează că metodele fundamentale de comitere a infracţiunilor cu intenţie este violenţa fizică, psihică, abuzul de serviciu sau de alte împuterniciri, falsul de acte sau al tip de înşelăciune, luarea (darea) de mită, deteriorarea sau distrugerea averii. După părerea noastră, în sens larg, violenţa fizică şi ameninţarea cu aplicarea ei sînt două fenomene omogene. Conştientizarea de către victimă a posibilităţii reale de materializare a ameninţării îl impune să îndeplinească cerinţele infractorului. Refuzul victimei de se supune finalizează adeseori cu pricinuirea de daune sănătăţii sau chiar cu lipsirea de viaţă. In majoritatea cazurilor acţiunile violente sînt conjugate cu ameninţările de a pricinui prejudicii mult mai mari sănătăţii victimei sau de a o lipsi de viaţă în caz de împotrivire continuă sau neîndeplinire a cerinţelor infractorului.

Din punct de vedere al criminologiei, noţiunea de „criminalitate violentă" este teoretic întemeiată. La baza grupării acţiunilor date într-o categorie separată, semnificativă sub aspect criminologie, se află următoarele criterii:

1) obiectul atentatului - relaţiile sociale protejate de legislaţi penală, care asigură inviolabilitatea statutului fizic г persoanei;

2) forma vinovăţiei-intenţia directă;

3) metoda de acţiune a infractorului - violenţa fizică sau psihici

4) violenţa este comisă împotriva voinţei victimei.

Reieşind din aceşti indici, prin infracţiuni violente trebuie s înţelegem acţiuni intenţionatepenal-sancţionabile, care atenteaz asupra valorilor fizice (viaţa şi sănătatea) ale persoanei şi se comit contrar voinţei persoanei prin violenţă fizică sau psihică. I conformitate cu această definiţie infracţiunile violente constituie: omon intenţionat, vătămarea intenţionată a integrităţii corporale sau a sănătăţi huliganismul îmbinat cu violenţa, violul, determinarea la sinucideri ameninţarea cu omorul ori cu vătămarea gravă a integrităţii corporal sau a sănătăţii, maltratarea intenţionată sau alte acte de violenţă.

Totodată, menţionăm că infracţionalitatea violentă nu este, î primul rînd, un fenomen omogen, iar în al doilea rînd nu este absoh opusă infracţionalităţii avid-violente şi nu constituie o alternativă acesteia. Criminalitatea violentă şi avid-violentă se suprapun parţial, vorba, de exemplu, de banditism, jaf violent şi tîlhărie cu scop de însuşire a averii. Acestea sînt aşa-numitele infracţiuni „cu două obiecte de atentare, dar semnificativă în acest caz este securitatea persoane Ele au multe trăsături şi indicii comune cu infracţiunile violenl tradiţionale. In toate aceste cazuri mecanismul infracţiunii ţine с atitudinea agresiv-neglijentă faţă de persoană, viaţa, sănătatea inviolabilitatea sa.