Interpretarea Viselor

CAPITOLUL I

INTERPRETAREA VISELOR.CONSIDERATII INTRODUCTIVE

§ 1.Consideraţii generale în interpretarea viselor

Visul este una din temele care a însoţit cultura umană încă de la apariţia acesteia. De-a lungul timpului, el a fost înţeles şi utilizat în cele mai diverse moduri, fiind integrat şi adaptat viziunii despre lume a civilizaţiei respective. Cum se întîmplă cu orice arhetip longeviv, accepţiile date visului pot fi grupate în trei mari categorii. Cea mai veche accepţiune este cea metafizică; conform acesteia visul are o realitate ontologică şi este o poartă de comunicare cu suprarealitatea. Cea de-a doua este cea psihologică, visul fiind vazut ca o manifestare subiectivă a psihicului uman si o usă spre inconştient. Cea de-a treia este cea estetică, visul fiind privit ca o temă literară si artistică, cu o extinsă difuziune în diverse epoci si spatii geografice.

Cu referire la istoricul interpretării viselor ne vorbeste insăşi Sigmund Freud in opera sa intitulată “Interpretarea Viselor” şi ne spune despre faptul ca primele idei cu privire la vise ne vin din Antichitate. Vechii chinezi, egipteni şi hindusi, precum şi grecii, iudeii şi romanii, credeau cu sfinţenie în vise ca mijloc de prevestire a viitorului, privindu-le ca pe nişte semne ale zeilor mai mult decât nişte manifestări ale mintii umane. Originea interpretării viselor este necunoscută. Cele mai vechi exemple de interpretare a viselor apar în Biblie, când Iosif a interpretat visele brutarului, ale paharnicului şi chiar ale Faraonului.Interpretarea dată de Iosif a avut un impact imens nu numai asupra Egiptului, ci şi asupra viitorului interpretării viselor.Caracterul divin al visului il intilnim in răspunsul dat de Iosif cind este rugat sa tălmacească sensul visului despre cele şapte vaci grase şi celelalte şapte vaci slabe ” Visul lui Faraon este unul: Dumnezeu a vestit lui Faraon cele ce voiește să facă.”

Ceva mai târziu, filosofii greci au aprofundat şi mai mult analiza viselor. Cel mai cunoscut dintre ei a fost Aristotel, care a vorbit despre iluzia "perceptiei simturilor", functionarea defectuoasă a simturilor care dă naştere viselor. Aristotel a sugerat mai târziu ca visele sunt formate de dereglările corpului. ”In cele doua lucrări ale lui Aristotel care tratează despre vis,visul devenise deja obiect al psihologiei.Aflăm că visul nu este trimis de zei,nu este de natură divină,ci de natură demonică,o data ce natură este demonică, şi nu divină,adică visul nu provine din vreo revelatie supranaturală,ci decurge din legile spiritului uman,oricum inrudit cu divinitatea.Visul este definit ca activitate psihică a celui care doarme,in măsura in care acesta doarme.”

Grecii antici au construit temple pe care le numeau Asclepieions în care erau trimişi oamenii bolnavi pentru a se vindeca. Ei credeau că însănătoşirea se va face prin intervenţie divină în timpul viselor pe care bolnavii le aveau în aceste temple. Visele erau considerate şi profeţii sau semne. Visul a fost văzut ca un loc real pe care spiritul şi sufletul îl vizitează în fiecare noapte. Chinezii credeau că sufletul părăseşte corpul pentru a pătrunde în această lume şi dacă cel care visa era trezit brusc s-ar putea ca sufletul să nu se mai întoarcă. De aceea în ziua de azi unii chinezi sunt reticenţi faţă de ceasurile deşteptătoare.

Unele triburi americane şi civilizaţii mexicane credeau de asemenea în acest loc pentru vise. Ei credeau că strămoşii trăiau în visele lor, luând forme non-umane (plante). Visele erau un mod de a-i contacta şi vizita pe strămoşi şi aveau şi rolul de a le dicta scopul în viaţă.

Conform teoriilor somatice de la sfarsitul secolului XIX., visul era considerat un fenomen consecutiv reducerii activitătii creierului în timpul somnului. Această reducere are două aspecte: pe de-o parte se întrerupe legătura cu stimulii lumii exterioare, iar pe de altă parte legăturile intracerebrale sunt sărăcite datorită somnului. Cu cît activitatea creierului este diminuată cu atît visele sunt mai absurde. Conform acestei teorii visul nu are nici un fel de functie psihică, el e un fel de accident, ceea ce-l face intr-adevăr inutil; intrucît e un fenomen organic problema interpretării nu se pune pentru teoriile somatice.