Modul de Viață al Femeilor Încarcerate

În ceea ce priveşte condamnarea femeilor la pedeapsa cu închisoarea, în zilele noastre aceasta, se află într-o creştere continuă şi procentuală.

Cei care comit infracţiuni cu un grad de periculozitate mai ridicat, vor suporta consecinţa şi anume pedeapsa privativă de libertate.

Situaţia femeii, modul de viaţă, traiul pe care aceasta îl suportă în cadrul unui penitenciar este tema pe care o voi aborda în acest eseu, deoarece am fost interesată de această lume mai puţin cunoscută, lume închisă care împarte populaţia penitenciară în două grupuri de o parte şi de alta a gratiilor, spaţiul în care se desfăşoară o viaţă diferită şi se acumulează noi experienţe.

Proporţia femeilor încarcerate este mult mai mică decât cea a bărbaţilor. Deşi 50% din populaţia diferitelor ţări este reprezentată în general de femei în rândul deţinuţilor, acestea au un procent între 4% şi 6%.

Problema principlă şi anume privarea de libertate se produce în momentul în care în societate are loc o încălcare şi o tulburare a normelor şi valorilor sociale de ordin penal sau legal din partea unei persoane, apare ca mijloc de control social o penalizare socială sub forma privării de libertate a celui care a încalcat legea.

Detenţia , încarcerarea femeii, apare ca un fenomen social prin care societatea controlează buna desfăşurare a întregului sistem social.

Rolul închisorii este de a pune sechestru pe persoană şi pe corp : „ad continendos homines, non ad puniendos” – „pentru a-i reţine pe oameni nu pentru a-i pedepsi.”? (Foucault, 2005, pag.152)

Hotărârea de a fi construite două penitenciare, unul pentru bărbaţi, celălalt pentru femei a fost luată odată cu preambul legii redactat de Blackstone şi Howard, care descrie întemniţarea individuală în tripla ei aţiune: de temut, de instrument şi de condiţie pentru învăţarea unei meserii. (Foucault, 2005, pag. 158)

Sociologul Durkheim consideră despre crimă că este un fenomen social normal in evoluţia societăţilor, că nu există absolut nicio societate în care acest fenomen să lipsească, deoarece dacă ar lipsi, respectiva societate ar fi considerată anormală.A măsura crima înseamnă a măsura pedepsele, ceea ce sugerează că pedeapsa reprezintă externalitatea crimei, modalitatea de explicare a acesteia. Relaţia dintre crimă şi pedeapsă reprezintă relaţia dintre cauză şi efect, unde crima este cauza iar pedeapsa este efectul. (Durkheim, 2001, 117).

În opinia lui Foucault pedeapsa ar trebui să sugereze ideea de durere, dar nu neaparat ideea de durere propriu-zisă, aplicată asupra corpului.În ceea ce priveşte efectele laterale pe care le presupune pedeapsa , ea ar trebui sa aibă efecte puternice asupra celor care nu au comis infracţiuni, prevenind astfel producerea altora.Efectul acesta, de cele mai multe ori însă, dă greş, astfel că, cei mai mulţi dintre infractori recidiveaza.O apariţie la fel de importantă la individualizarea pedepsei este o recidivă, care reprezintă un mod de individualizare incipientă a pedepsei, prin existenţa sau inexistenţa sa, pedeapsa putându-se modifica, astfel recidiviştii pot primi o pedeapsă mai mare .( Foucault, 2005, 125).

Continuând cu lucrarea lui Ioan Durnescu intitulată „ Asistenţa socială în penitenciar” ne sunt prezentate cinci „suferinţe” ale încarcerării pe care le îndură deţinuţii în mediul penitenciar din viziunea lui Sykes.

Prima „suferinţă” a încarcerării se referă la „privarea de libertate”. A doua suferinţă este cea a „ privării de bunuri şi servicii”, urmată de „ privarea de relaţii heterosexuale”. Cea de-a patra suferinţă ” a încarcerării este „pierderea autonomiei”, aceasta referindu-se la faptul că deţinutele nu au voie să îşi controleze viaţa după bunul plac, nu au dreptul să ia decizii personale sau să aleagă. Iar cea din urmă „suferinţă” se referă la „privarea de securitate”, problema supraaglomerării din penitenciarele întâlnite şi în România.( Durnescu, 2009)

„Munca pedepsei reduce crima!”(Michael J. Lynch,2007)

Această curiozitate este susţinută prin conexiunile evidente dintre pedeapsă şi descurajarea crimei.Pedeapsa poate schimba comportamentul. Totodată într-un timp foarte scurt, detenţia a devenit forma esenţială de pedeapsă.

Scopul încarcerării este acela de a aduce atât sufletul cât şi comportamentul pe calea cea dreaptă şi totodată îşi face intrarea în sistemul legilor civile.

„ ...neajunsul pe care o crimă îl aduce corpului social este dezordinea p care o introduce: scandalul pe care îl provoacă, exemplul pe care îl oferă, incitarea de a o repeta dacă nu este pedepsită, posibilitatea de generalizare ae care o conţine. Pentru a fi uitilă, pedeapsa trebuie să-şi ia ca obiectiv consecinţele crimei, înţelese ca şirul de dezordini pe care crima este capabilă să-l inaugureze.”(Foucault, 2005, pag.118).