Abuzul de Drept și Inconvenientele Anormale de Vecinătate

Dreptul civil este acea ramura de drept care dupa definitia dreptului roman reglemen¬teaza raporturile patrimoniale si nepatrimoniale stabilite intre persoane fizice si persoane juridice, aflate pe pozitii de egalitate juridica . Legea fundamentala care reglementeaza raporturile de drept civil este Codul Civil, intrat în vigoare la în anul 1864.

Conciziunea definitiei dreptului civil de mai sus impune unele succinte referiri la elementele acesteia:

Mai întâi, continutul dreptului civil îl formeaza totalitatea normelor de drept civil, care sunt cuprinse in izvoarele dreptului civil, anume Codul civil si alte acte normative. Totalitatea normelor de drept civil este ordonata in institutiile dreptului civil, adica grupe de norme de drept civil care reglementeaza subdiviziuni ale obiectului dreptului civil, cum ar fi: raportul juridic civil, actul juridic civil, prescriptia extinctiva, subiec¬tele dreptului civil, drepturile reale principale, obligatiile civile in general, contractele civile speciale, dreptul de proprietate individuala, succesiunile s.a.

Obiectul dreptului civil este format din raporturile patrimoniale si raporturi nepatrimoniale stabilite intre persoane fizice si persoane juridice.

Ansamblul relatiilor sociale care formeaza obiectul dreptului civil este compus deci din doua mari categorii: raporturile patrimoniale si cele personale nepatrimoniale.

Raportul patrimonial este acela al carui continut poate fi evaluat in bani pe când cel nepatrimonial nu poate fi astfel evaluat. Spre exemplu, vom fi in prezenta unui raport patrimonial in cazul acelui raport ce are in continut dreptul de proprietate, iar in cel de al doilea caz exemplificam raportul ce are in continutul sau dreptul la nume, la domiciliu, la sediu, etc.

Este important de retinut faptul ca dreptul civil nu reglementeaza toate raporturile patri¬mo¬niale si nepatrimoniale din societate, deoarece si alte ramuri de drept au obiect de reglementare rapor¬turi patrimoniale si nepatrimoniale, asa cum sunt de pilda dreptul comercial, dreptul familiei, dreptul muncii si securitatii sociale, dreptul financiar etc.

Exemplu: un raport de drept civil poate fi dreptul de proprietate (în cazul în care cineva are un teren si o alta persoana îi încalca dreptul de proprietate). Ca urmare a acestei egalitati amândoua partile pot prezenta dreptul de proprietate.

Dreptul civil constituie de fapt poate cea mai importanta ramura a dreptului. Dreptul civil se poate numi „dreptul nostru cel de toate zilele”. El contribuie în mod substantial la ocrotirea valorilor umane patrimoniale si nepatrimoniale.

Ceea ce îsi propune sa cerceteze aceasta disciplina, este studiul stiintei dreptului civil, adica studiul acelei ramuri a stiintei juridice care are ca obiect de studiu raportul juridic civil, privit nu izolat, ci in contextul raporturilor sociale in care el se integreaza.

Dupa cum s-a aratat si in literatura de specialitate , stiinta dreptului civil nu se poate margini la o simpla exegeza de texte, ci are menirea sa examineze aceste texte pornind de la izvoarele lor sociale, sa descifreze ceea ce este specific influentei active pe care legislatia o exercita asupra relatiilor sociale reglementate si sa desprinda in perspectiva caile de perfectionare a reglementarilor date.

Raportul juridic este relatia sociala cu caracter patrimonial sau nepatrimonial regle¬mentata de norma de drept civil si care se naste între persoane fizice si/sau persoane juridice.

Caracterele raportului juridic civil:

1. este o relatie sociala

2. are un caracter volitional, pentru ca:

a. exprima vointa legiuitorului (raportul juridic exista daca partile îsi manifesta dorinta în acest sens);

b. implica manifestarea de vointa a partilor.

3. este un raport de drept în care partile au o pozitie de egalitate juridica.

Structura raportului juridic:

Raportul juridic are trei mari componente:

1. Subiect;

2. Continut;

3. Obiect.

Subiectele raportului juridic civil:

Persoanele fizice si persoanele juridice.

Calitatea de subiect de drept presupune capacitatea civila. Aceasta este formata din:

- capacitatea de folosinta

- capacitatea de exercitare

Capacitatea de folosinta

Este aptitudinea generala a persoanelor de a dobândi drepturi si de a-si asuma obligatii.

Capacitatea de folosinta a persoanei juridice se deosebeste de cea a persoanei fizice prin aceea ca aceasta nu este generala si egala, ci este specifica fiecareia dintre acestea. O persoana juridica are doar drepturi si obligatii izvorând din scopul pentru care a fost înfiintata, existând asadar principiul specialitatii capacitatii de folosinta a persoanelor juridice.

Dobândirea capacitatii de folosinta:

1. Persoana fizica dobândeste aceasta capacitate:

- de la nastere, ca regula;

- din momentul conceptiei copilului, ca exceptie, cu conditia însa de a se naste viu (de interes major în cazul în care si acesta vine la mostenire).

2. Persoana juridica dobândeste aceasta capacitate din momentul în care ia fiinta. Are o capacitate de folosire restrânsa chiar de la data actului de înfiintare (adica înainte de înregistrare), cât priveste drepturile ce se constituie în favoarea ei; (neîndeplinirea obligatiilor necesare pentru ca persoana juridica sa ia nastere în mod valabil)?.

Încetarea capacitatii de folosinta:

1. pentru persoana fizica: - la moartea ei (la declararea judecatoreasca a mortii),

2. pentru persoana juridica în cazul dizolvarii.

Dizolvarea poate avea loc:

- prin vointa persoanelor care au constituit-o;

- de drept - la împlinirea termenului pentru care a fost înfiintata;

- în functie de realizarea sau de imposibilitatea realizarii scopului propus;

- în cazul scaderii numarului membrilor organizatiei sub limita stabilita de lege sau statut.

În cazul dizolvarii, persoana juridica intra în lichidare.

Capacitatea de exercitiu

Presupune aptitudinea unei persoane de a-si exercita drepturile si de a-si asuma obligatii savârsind acte juridice.

Persoana fizica dobândeste capacitatea de exercitari depline la vârsta de 18 ani. Pâna la 14 ani este complet lipsita de capacitate de exercitiu. Între 14-18 ani are capacitatea de exercitiu restrânsa, putând face singura acte de administrare, daca nu-i pricinuiesc vreo vatamare. Minorul care a împlinit 16 ani poate dispune personal prin testament de jumatate din averea de care poate dispune un major. Minorul sub 14 ani raspunde de fapta sa producatoare de prejudicii daca a avut discernamânt în momentul savârsirii faptei. Dupa 14 ani se prezuma ca minorul are discernamânt si raspunde de fapta ce l-a prejudiciat pe altul.