Acțiunea în revendicare imobiliară

1. Principiul înscris în art. 1909 C. civ.

În dreptul civil român, de lege ferenda, acţiunea în revendicare a bunurilor mobile se deosebeşte radi¬cal de acţiunea în revendicare a bunurilor imobile. În anumite condiţii, prevă¬zute de art. 1909 alin. 1 C. civ., se creează în favoarea posesorului bunului mobil o prezumţie absolută -juris et de jure - de proprietate.

Modul în care este reglementată dovada proprietăţii în materia bunurilor mobile face ca, practic, revendicarea acestora de către cel care se pretinde proprietar să fie aproape cu neputinţă.

Regula pe care o formulează art. 1909 C. civ. este aceea că, în materia bunurilor mobile, posesiunea de bună-credinţă valorează titlu de proprietate. Aceasta înseamnă că în faţa unei astfel de posesiuni, cel care s-ar pretinde proprietar şi ar invoca chiar unele probe în acest sens, va trebui să se încline.

Termenii în care art. 1909 C. civ. exprimă regula menţionată nu sunt, desigur, în afara oricăror obiecţii. După cum se exprimă acest articol în ali¬neatul prim, „lucrurile mişcătoare se prescriu prin faptul posesiunii lor, fără să fie trebuinţă de vreo curgere de timp".

Textul este, în mod evident, contradictoriu: pe de o parte, vorbeşte de dobândirea proprietăţii prin prescripţie a bunului posedat - prescripţia a cărei esenţă este scurgerea timpului - iar, pe de altă parte, arată că această prescripţie se realizează fără nici o curgere de timp.

În realitate, art. 1909 C. civ. conferă posesiunii în materia bunurilor mişcă¬toare o tărie probatorie cu totul specială, considerând că simplu fapt al pose¬siei este echivalent titlului de proprietate, nici o altă probă nefiind în stare să înlăture această dovadă.

Aşa fiind, spre deosebire de revendicarea bunurilor imobile unde posesia instituie numai o simplă prezumţie relativă de proprietate, ce poate fi răstur¬nată prin proba contrară, tăria deosebită dată posesiei de bunuri mobile, care, după unii autori, instituie o prezumţie absolută - juris et de jure - de proprietate, face ca, în cele mai multe cazuri, revendicarea bunurilor mobile să devină imposibilă.

Am spus că, în cele mai multe cazuri revendicarea mobilelor nu este posi¬bilă, deoarece aplicarea art. 1909 alin. 1 impune îndeplinirea unor anumite condiţii. Aceste condiţii au fost riguros sintetizate de profesorul nostru C. Stătescu în monumentala sa lucrare „Drept civil. Persoana fizică. Persoana juridică. Drepturile reale" din anul 1970 , şi apoi preluate în cele două edi¬ţii - 1980 şi 1998 - ale cărţilor noastre comune „Drept civil. Teoria generală a drepturilor reale' şi „Drept civil. Drepturile reale' . Ele au în vedere:

a) bunurile în privinţa cărora se aplică regula înscrisă în art. 1909 alin. 1C. civ.;

b) cine poate invoca în favoarea sa art. 1909 alin. 1 C. civ.;

c) condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească posesia bunului, spre a fi aplicate prevederile art. 1909 alin. 1 C. civ.

2. Bunurile în privinţa cărora se aplica regula înscrisă în art. 1909 alin. 1 C. civ.

Regula amintită se aplică în privinţa bunurilor mobile care pot fi posedate deci numai a bunurilor mobile corporale, căci numai acestea sunt susceptibile de detenţiunea materială.

Există o singură excepţie, când şi bunuri incorporate pot fi obiect de po¬sesie, deci pot să se încadreze în regula din art. 1909 C. civ.: este vorba de titlurile la purtător, a căror valoare este atât de intim încorporată în titlu, încât însuşi titlul ajunge să constituie corporalitatea dreptului pe care îl reprezintă, apropiindu-se în acest fel de natura mobilelor corporale.

O a doua condiţie care trebuie să fie îndeplinită de bunul mobil este aceea ca el să fie privit în mod individual. Art. 1909 alin. 1 C. civ. nu se aplică în privinţa bunurilor mobile care formează o universalitate; de exemplu, nu se aplică unei succesiuni mobiliare.

Există anumite bunuri mobile corporale cărora nu le este aplicabilă preve¬derea menţionată, şi anume:

a) bunurile mobile proprietate publică a statului sau a unităţilor sale administrativ-teritoriale, ca bunuri imprescriptibile, atât extinctiv, cât şi achizitiv;

b) bunurile mobile, care sunt considerate ca accesorii ale unui imobil. Nu este vorba de acele bunuri mobile care, prin destinaţie, servesc unui imobil, deoarece acele bunuri au devenit imobile prin destinaţie şi, ca atare, sunt sustrase aplicării art. 1909. Avem în vedere aici acele bunuri care îşi păs¬trează calitatea de bunuri mobile, deşi ele servesc ca accesorii la un imobil; de exemplu, mobilierul dintr-un apartament. Cel care a dobândit de la un ne¬proprietar apartamentul împreună cu mobilierul nu ar putea să opună pro¬prietarului revendicant al acelui apartament prevederile art. 1909 C. civ. în privinţa mobilierului, care este un accesoriu al bunului revendicat. El nu ar putea deci să restituie numai apartamentul şi să reţină mobilierul, pretinzând că s-ar aplica art. 1909 C. civ.