Acțiunile de stare civilă

Starea civilă a persoanei fizice – noţiune, conţinut

Starea civilă (sau statutul civil) al persoanei constituie un alt element sau atribut important de identificare a persoanei fizice, cu ajutorul căreia putem face o mai bună individualizare a acesteia în raporturile sale cu familia şi societatea.

Legea nu defineşte această noţiune, dar reglementează diferitele sale aspecte. Nici în literatura juridică nu găsim o definiţie unanim acceptată, fiecare autor propunând propria sa definiţie .

În esenţa sa, starea civilă (sau statutul civil - noţiuni sinonime) este o expresie sintetică ce include un ansamblu de atribute (calităţi) personale de natură a permite o mai bună individualizare a persoanei fizice ca subiect de drept în contextul raporturilor sale faţă de comunitatea familială şi socială. Astfel, starea civilă - conti-nua¬toare a instituţiilor dreptului roman care erau "status civita¬tis" şi "status familiae" - poate include, în sensul său larg, şi cetăţenia persoanei (care, însă, se studiază în cadrul cursului de drept constitu¬ţional), dar ea include - în sensul său restrâns (care ne interesează în cadrul acestui curs) - mai cu seamă situarea persoanei în raport cu membrii familiei sale şi cu societatea, prin relaţiile de filiaţie (stabili¬tă sau nestabilită legalmente) sau de adopţie, prin relaţiile conjugale (celibatar, căsătorit, văduv ori divorţat) etc.

Starea civilă a persoanei fizice este determinată de lege şi este dobândită:

a) ca urmare a producerii unor fapte juridice (naşterea, moar¬tea);

b) ca urmare a încheierii unor acte juridice (recunoaşterea filiaţiei, căsătoria, adopţia) de care legea civilă leagă diferite efecte interesând statutul juridic al persoanei, precum şi

c) ca urmare a pronunţării şi rămânerii definitive a unor hotărâri judecătoreşti cu efecte asupra stării civile, cum sunt hotărârile privind stabilirea sau contestarea filiaţiei, privind tăgada paternităţii, anularea căsătoriei, divorţul, încuviinţarea, ori desfacerea, ori anularea înfierii, înregistrarea tardivă a naşterii, declararea judecă¬to-rească a morţii etc.

Sediul legislativ al materiei este în art. 22-24 din Decretul nr. 31/1954 şi în Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă cu modificările ulterioare. Unele norme privitoare la starea civilă sunt cuprinse şi în Codul familiei, în Decr. nr. 32/1954 şi respectiv Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului.

După opinia unor autori, în noţiunea de stare civilă s-ar include, ca ele¬men¬te distincte, şi "locul naşterii" persoanei (care se înscrie în actul şi în certificatul de naştere), precum şi "sexul" persoanei (idem), ba chiar şi "grupa sanguină" ; alţi autori au contestat însă aceste elemente ca făcând parte din conţinutul noţiunii de stare civilă .

Cert este că sexul constituie un element esenţial de identificare şi individualizare a persoanei, iar locul naşterii este, şi el, un element suplimentar de identificare; dar grupa sanguină nu constituie un element de natură juridică, ci doar biologică şi medicală, nefiind de natură a influenţa, prin el însuşi, starea civilă a persoanei.

Caracterele juridice ale stării civile

Ca noţiune com¬plexă şi sintetică, înglobând mai multe drepturi şi obligaţii civile de natură extrapatrimonială, starea civilă prezintă, neîndoielnic, toate acele caractere juridice despre care am văzut că sunt proprii drepturilor civile personale, extrapatrimoniale: opozabilitate erga omnes, inaliena¬bi¬li¬ta¬te, imprescriptibilitate, personalitate şi universalitate. Unele din aceste caractere se manifestă însă în mod particular (deosebit) în cadrul stării civile. Astfel:

a) Starea civilă a persoanei este indivizibilă, ea nu poate fi scindată. O persoană căsătorită are această stare civilă nu numai în raport cu soţul (soţia), ci în raporturile cu toţi ceilalţi subiecţi de drept; copilul născut din căsătorie este privit ca având filiaţia stabilită (prin prezumţie legală faţă de soţul mamei sale, nu numai în raport cu acesta (tatăl său prezumat), ci faţă de toată lumea; etc. Acest caracter juridic -indivizibilitatea - este, în acelaşi timp, o consecinţă a opozabili¬tăţii erga omnes a stării civile.

b) Starea civilă este indisponibilă, în sensul că persoana nu poate "dispune" de ea, nu o poate înstrăina prin act juridic, nici nu poate renunţa la ea; acest caracter decurge firesc din caracterul inalienabil al oricărui drept civil subiectiv extrapatrimonial. Aceasta nu înseamnă, însă, că persoana nu poate săvârşi fapte sau încheia acte juridice de care legea leagă anumite modificări ale stării civile: căsătoria, adopţia, divorţul etc.; dar aceste modificări se produc în temeiul legii, nu în temeiul voinţei părţii, ele neputând fi considerate a aduce vreo atingere principiului indisponibilităţii.

c) Starea civilă este imprescriptibilă, atât extinctiv cât şi achizitiv - aşa cum sunt toate drepturile personale, extrapatrimoniale. Prin urmare, starea de persoană căsătorită, ori de copil recunoscut de tatăl său, nu se pierde, oricât timp persoana nu s-ar folosi de acea stare civilă; tot astfel, o stare civilă nu se poate dobândi legal, oricât timp o persoană s-ar folosi în fapt de ea.

d) Starea civilă are un caracter strict personal, neputând fi exercitată (utilizată) pe cale de reprezentare. Prin excepţie, însă, unele acţiuni de stare civilă pot fi introduse sau continuate de către moştenitori ori de către reprezentanţii legali ai persoanei (de ex. acţiunea în tăgada paternităţii poate fi continuată de moştenitori; cea în stabilirea paternităţii copilului din afara căsătoriei se porneşte, în numele copilului, de către mamă; etc.).

e) Starea civilă are un caracter de universalitate, în sensul că absolut fiecare persoană are o anumită stare civilă, fie că este conştientă de acest fapt sau nu, fie că se foloseşte de acea stare civilă sau nu;

f) de asemenea, starea civilă are un caracter de legalitate, în sensul că ea este guvernată şi stabilită prin lege, iar nu prin voinţa individului. Normele juridice în materie de stare civilă - fiind edictate în interesul general al societăţii - au un caracter imperativ, neputându-se deroga de la ele.

Posesia de stat

Posesia de stat (folosinţa stării civile) este o stare de fapt, o realitate, corespunzătoare unei anumite stări civile. Astfel, atunci când un copil poartă numele părinţilor săi, este privit de aceştia ca fiind al lor, este considerat de societate ca fiind fiul acestor părinţi - se spune că el are posesia de stat a unui copil din căsătorie (sau, după caz, din afara căsătoriei, sau adoptat etc.). Fără a putea duce, prin ea însăşi, la dobândirea unei stări civile, posesia de stat este o realitate faptică de care legea nu poate să nu ţină seama, recunoscându-i, deci, unele efecte juridice. Astfel:

a) Primul efect al posesiei de stat îl constituie prezumţia că starea de fapt corespunde unei stări de drept, că, deci, persoana care foloseşte o anumită stare civilă are, în realitate, acea stare civilă. Cu alte cuvinte, posesia de stat poate fi privită ca o dovadă (mai exact, ca o scutire de dovadă) a stării civile. Evident, această prezumţie (mijloc de dovadă) este susceptibilă de proba contrară, iar în cazul unei eventuale contestaţii, starea civilă va trebui să fie dovedită cu acte de stare civilă; dar în lipsa acestora, starea civilă poate fi satisfăcător dovedită şi prin posesia de stat, coroborată cu alte probe (martori, etc.).

b) Al doilea - şi cel mai important - efect juridic recunoscut de lege posesiei de stat este acela că, atunci când posesia de stat este conformă cu actul de stare civilă (de ex. copilul este înregistrat ca fiind copil din căsătorie al soţilor-părinţi şi are această posesie de stat, fiind considerat şi tratat ca atare în familie şi în societate), legea prezumă cu caracter absolut că această stare civilă este cea reală, adevărată. Din unirea posesiei de stat cu actul de stare civilă căruia această posesie îi corespunde rezultă, aşadar, o prezumţie irefragabilă (absolută, de necombătut) a existenţei legale a acelei stări civile.

În acest sens, art. 51 din Codul familiei dispune:

"(1) Copilul nu poate reclama o stare civilă contrară aceleia care rezultă din certificatul său de naştere şi folosirea stării civile conforme cu acest certificat.

(2) De asemenea, nimeni nu poate contesta starea civilă a copilului care are folosinţa unei stări civile conforme cu certificatul său de naştere".

Pentru a putea vorbi de existenţa unei anumite "posesii de stat" (sau "folosinţa stării civile", cum se exprimă C. fam.), se cer - tradiţional - a fi întrunite trei elemente, denumite, pe scurt, cu termenii rămaşi din dreptul roman: nomen, tractatus et fama. Cu alte cuvinte, persoana care invocă posesia de stat trebuie să poarte numele corespunzător stării civile pretinse, trebuie să fie tratată de către cei din jur ca fiind titularul stării civile folosite şi să fie cunoscută şi recunoscută în public ca având acea stare civilă. Dovada stării civile care rezultă din posesia de stat conformă cu actul de stare civilă este absolută, de necontestat, nici persoana respectivă şi nici terţele persoane nefiind îndreptăţite a reclama sau a dovedi o altă stare civilă, contrară.