Actul juridic civil

1. INTRODUCERE ÎN TEORIA ACTULUI CIVIL

Dreptul nu e o știință exactă: aceeași stare de fapt sau de drept poate fi interpretată juridic diferit, în funcție de o anumită concepție, adoptată. Destinul istoric al categoriei de act civil, mai ales sub forma sa contractuală a fost și el influențat de diferite concepții filosofice. Înțelegerea cât mai exactă a actului civil privit ca manifestare de voință presupune să trasăm, chiar schematic aliniamentele intelectuale pe care s-au înscris concepțiile despre rolul voinței în economia contractului.

Pentru societatea premodernă, dreptul natural, de tip aristotelic preluat prin stoicism și în dreptul roman clasic - concepea societatea ca o parte firească a cosmosului. Cosmosul exista în sine dirijat de reguli generale, intrinseci naturii lucrurilor, perene și imuabile, precum natura pe care o reprezintă. Consecința logică e că societatea umană era considerată tot ca un dat, iar nu ca un produs al membrilor săi. Ea se ghida firesc, deci, după reguli obiective, pe care oameni trebuiau să le descopere și să le aplice. Dreptul era ordinea în sine. În lipsa unor drepturi subiective propriu-zise, contractul nu era decât o formă exterioară în care realități concrete puteau fi turnate. De aici lipsa importanței voinței în materia actului juridic și formalismul generator de drept.

Pentru societatea modernă, dreptul natural a încetat să mai fie înțeles ca de sorginte exterioară societății. Dreptul modern se mărginește doar la a ordona, a impune aranjarea societății într-un anumit mod. Iar când discursul s-a centrat pe raționalitatea ființei umane, voința acesteia nu mai putea fi ignorată. Când societatea și-a pierdut caracterul natural, prezentată fiind ca un artefact, s-a pus problema temeiurilor sale volitive. Lupta pentru puterea politică, justificată nu pe statute ontologice diferite, ci pe înțelegerea temeiurilor sociale, a pus problema partajării raționale a puterii. Iar cel mai rezonabil mod de a justifica ordinea socială a fost modelul contractual adică de înțelegere încheiată între membrii societății. S-a observat că însăși ordinea juridică democratică ar putea fi justificată prin recursul la ideea de acord de voință (mai mult sau mai puțin presupus) stabilit între cetățeni. Ce interesează aici este ideea că libertatea și voința conștientă a persoanei au reușit să întemeieze teoria modernă a contractului.

De aceea, istoria modernă a contractului nu e decât istoria consensualismului, adică a sursei sale primordiale: voința individuală. De subliniat, nu întotdeauna îndeajuns, orice istorie a contractului e legată de conceptia filosofică care a întemeiat libertatea individului. Contractul nu e, în fond, decât o expresie a manifestării libertății individuale. Din aceste motive, vom trece în revistă succint atât autonomia de voință și consecințele ei juridice, subliniind importanța libertății contractuale, cât și critica autonomiei de voință .

2. NOȚIUNEA ȘI DEFINIȚIA ACTULUI JURIDIC CIVIL

În sens larg, prin fapte juridice se înțeleg atât acțiunile omenești săvârșite cu intenția sau fără intenția de a produce efecte juridice, cât și evenimentele, adică faptele naturale, iar în sens restrâns, prin fapte juridice se înțeleg numai acțiunile omenești săvârșite fără intenția de a produce efecte juridice, dar care efecte se produc în puterea legii, precum și evenimentele, care sunt împrejurări care se produc independent de voința omului dar de care legea civilă leagă anumite consecințe juridice.

Așadar, dacă la faptele juridice în sens restrâns se adaugă actele juridice, adică acele acțiuni omenești săvârșite cu intenția de a produce efecte juridice se ajunge la noțiunea de fapte juridice în sens larg, cu precizarea că în literatura juridică și în practica judiciară s-au cristalizat noțiunile astfel: actele juridice sunt acțiunile omenești săvârșite cu intenția de a produce efecte juridice, iar faptele sunt acțiunile omenești săvârșite fără intenția de a produce efecte juridice, care însă se produc în temeiul legii, la care se adaugă și evenimentele, deci faptele juridice în sens restrâns.

Prin act juridic civil se înțelege manifestarea de voință sau, după caz, acordul de voințe făcut cu intenția de a produce efecte juridice, adică de a naște, de a modifica sau de a stinge un raport juridic civil concret.

Din această definiție rezultă că elementele caracteristice actului juridic civil sunt următoarele:

- prezența unei manifestări de voință sau a unor manifestări de voințe concordante (acord de voințe), din partea uneia sau mai multor persoane fizice ori persoane juridice;

- manifestarea de voință este exprimat cu intenția de a produce efecte juridice civile, prin acest element, actul juridic civil deosebindu-se de fapta juridică, aceasta din urmă fiind săvârșită fără intenția de a se produce efecte juridice care se produc în temeiul legii;

- efectele juridice urmărite pot consta în a da naștere, a modifica sau a stinge un raport juridic civil concret,prin acest element, actul juridic civil se delimitându-se de actele juridice din alte ramuri de drept.

Cuvântul act poate avea două înțelesuri. Primul sens este acela care se desprinde din definiția de mai sus, deci de operațiune juridică. Pentru acest sens, se utilizează și formula negotium iuris (afacere de drept / act juridic) sau, mai scurt, negotium. Însă, atât în legislație, cât și în doctrină sau în jurisprudență, prin act, sau sintagma act juridic, se desemnează și înscrisul constatator al manifestării de voință, adică suportul material care consemnează sau redă operațiunea juridică. Pentru acest al doilea sens se folosește și expresia instrumentum probationis (instrument probator) sau mai scurt, instrumentum. Într-o exprimare riguros exactă, pentru cel de-al doilea sens ar trebui să se folosească termenul de înscris.