Apărarea Dreptului de Proprietate

§. 1. Consideratii preliminarii

Mijloacele de apãrare a dreptului de proprietate au fost grupate în douã categorii: mijloace indirecte sau nespecifice precum actiunile în justitie întemeiate pe drepturile de creantã (actiunile în executarea contractelor, în rãspundere contractualã, în restituirea plãtii nedatorate etc.) si mijloace directe sau specifice care sunt asa-numitele actiuni reale. Aceste mijloace directe sunt actiunile petitorii si actiunile posesorii.

Actiunile petitorii sunt acele actiuni prin care reclamantul cere instantei de judecatã sã statueze cã el este titularul dreptului de proprietate sau al altui drept real cu privire la un anumit bun. Sunt actiuni petitorii: actiunea în revendicare, actiunea în grãnituire, actiunea negatorie, actiunea confesorie si actiunea în prestatie tabularã.

§. 2. Actiunea în grãnituire, actiunea negatorie, actiunea confesorie

Actiunea în grãnituire este actiunea prin care titularul ei solicitã instantei de judecatã sã stabileascã prin semne exterioare linia despãrtitoare între cele douã fonduri vecine. Ea poate fi exercitatã de cãtre proprietar, uzufructuar si chiar de cãtre posesor, nu însã si de cãtre detentorii precari.

Actiunea negatorie este actiunea prin care reclamantul titular al dreptului de proprietate contestã (neagã) pârâtului cã ar avea un drept de uzufruct, un drept de superficie, un drept de uz, un drept de abitatie sau un drept de servitute asupra unui bun proprietatea sa si, în consecintã, sã înceteze exercitarea sa nelegitimã

Actiunea confesorie este actiunea prin care reclamantul cere instantei sã stabileascã cã el este titularul unui drept de uzufruct, al unui drept de superficie, al unui drept de uz sau abitatie ori al unui drept de servitute cu privire la un bun si sã-l oblige pe pârât (proprietar sau altã persoanã) sã-i permitã exercitarea netulburatã.

§. 3. Actiunea în revendicare

1. Notiune, definire. - Actiunea în revendicare este acea actiune realã prin care proprietarul care a pierdut posesia bunului sãu, cere instantei de judecatã sã i se recunoascã dreptul de proprietate asupra bunului si restituirea acestuia de la posesorul neproprietar.

2. Caracterele actiunii în revendicare:- este o actiune realã ;- ea este o actiune petitorie; - actiunea în revendicare este, în principiu, imprescriptibilã sub aspect extinctiv.

§. 4. Revendicarea bunurilor imobile

Ea pune în discutie douã probleme: proba dreptului de proprietate si caracterul imprescriptibil al actiunii în revendicare.

1) Prima problemã: proba dreptului de proprietate (probatio diabolica) incumbã reclamantului care pretinde cã este proprietarul imobilului.

Pentru atenuarea dificultãtilor referitoare la proba dreptului de proprietate doctrinarii jurisprudenta au cristalizat câteva reguli care se învârt în jurul notiunilor de titlu si de posesie si impun o comparatie a acestora si anume : titlu contra titlu, titlu contra posesie si posesie contra posesie.

2. A doua problemã: actiunea în revendicare este, în principiu, imprescriptibilã. Acest principiu decurge din caracterul perpetuu al dreptului de proprietate care nu se stinge prin neuz indiferent de timpul cât titularul sãu nu l-a exercitat.

3. Efectele actiunii în revendicare. - Atunci când actiunea în revendicare este admisã instanta prin hotãrâre judecãtoreascã va recunoaste reclamantului dreptul de proprietate si pe cale de consecintã va dispune obligarea pârâtului la restituirea bunului (cu toate accesoriile lui) reclamantului sau, dupã caz, îl va obliga pe pârât de a se abtine a mai aduce atingere exercitiului dreptului de proprietate.

Dacã restituirea în naturã nu mai este posibilã (fie cã bunul a pierit, fie cã a fost dobândit de un tert, fie expropriat), atunci pârâtul este obligat sã-i plãteascã reclamantului un echivalent bãnesc.

Dacã bunul revendicat a produs fructe regimul lor va fi în functie de buna sau reaua credintã a posesorului. Atât posesorul de bunã credintã cât si cel de rea credintã au dreptul de a cere reclamantului-proprietar restituirea cheltuielilor necesare si a celor utile pe care le-au fãcut cu privire la bunul respectiv.

Cheltuielile necesare sunt acelea fãcute pentru conservarea bunului; trebuie ca fãrã ele conservarea bunului sã nu fi fost cu putintã.

Cheltuielile utile sunt acelea care desi nu erau necesare au avut ca efect sporul de valoare sau cresterea gradului de utilitate a bunului.

Cheltuielile voluptorii (de plãcere sau de înfrumusetare) sunt acelea pe care posesorul le-a fãcut pentru plãcerea sa personalã; ele nu se restituie dar posesorul este în drept sã ridice acele lucruri fãrã însã a deteriora bunul respectiv.