Arvuna

Întroducere.

În sistemele de drept, obligaţia este garantată prin diverse instrumente juridice accesorii, numite “garanţii”.

Ca mijloace juridice, mijloacele de garantare a executării obligaţiilor civile oferă creditorului garantat anumite prerogative suplimentare, fiind reglementate atît de prevederile Codului civil, precum şi de alte legi speciale.

Garantia are ca scop asigurarea dreptului pe care îl are creditorul de a se «îndestula» din patrimonial debitorului. În acest sens este semnificativ ca autorul Belgian Renne Dekkers isi intitulează capitolul despre garantii «Asigurarea creditorului».

Arvuna este una dintre cele mai vechi mijloace de asigure a executarii obligaţiilor. Născuta probabil în Grecia antică şi de acolo au migrat în dreptul privat roman, arvuna capata sensul etimologic de ceva ce era «dat din timp», «dat în prealabil». Suma de bani sau un alt bun transmis cu titlul de arvuna de catre debitor în primul rind are ca scopul garantarea executarii obligatii si în al doilea rind confirmarea încheierii contractului.

Aplicarea incorecta precum si interpretarea eronata a normelor care constitue instituţia de arvuna duc la necesitatea cercetarii stiinţifice si analizei juridice relatiilor care sunt legate cu asigurarea obligatiilor si transmiterea arvunei.

Garantia debitorului constituie una din noile instituţii reglementate de legislaţia civilă a Republicii Moldova. Garanţia debitorului constă în obligaţia lui la o prestaţie necondiţionată sau la o prestaţie depăşind obiectul propriu-zis al contractului.

Înstitutia de garantie a debitorului în doctrina juridica nu a capatat cercetarea detaliata si explicatia completa. În special, pîna în prezent nu este studiata practica judecatoresca cu privire la garantia debitorului.

În procesul scrierii lucrarii de catre autor au fost stutiata doctrina romana si rusa, a fost analizata legislatia si practica judecatoreasca autohtona si straina.

Capitolul І. Reglamentarea si clasificarea mijloacelor de garantarea a executarii obligatiilor în legislaţia Republica Moldova.

Obligatia civila, ca si dreptul insusi, este o prezenta obligatorie, fara de care viata economico-juridica nu poate fi conceputa. Asa cum s-a relevat, obligatiile "se afla la temelia oricarui raport de drept".

Normele ce compun institutia obligatiilor reglementeaza un domeniu distinct si important de relatii sociale si patrimoniale ce se refera la schimburile de bunuri si de prestatii in care partile se afla pe o pozitie de egalitate juridica. Obligatia este raportul juridic în continutul caruia intra dreptul subiectului activ, denumit creditor, de a cere subiectului pasiv, denumit debitor, de a da, a face sau a nu face ceva, sub sanctiunea constrângerii de catre stat, în caz de neexecutare de buna voie.

Indiferent de natura obligatiei, ratiunea finala a acesteia este executarea ei. În orce raport juridic obligaţional creditorul urmăreşte executarea obligaţiei de către debitorul său, ce înseamnă dependenţa creditorului de voinţa straina-a debitorului. Acest faptul, după opinia D. Meier , permite discuta despre „fragilitatea” dreptului de creantă în comparaţie cu cel reale. Creditorul este interesat ca obligaţia debitorului să poată fi realizată, să înlăture orice risc de insolvabilitate a debitorului, situaţie în care el ar fi prejudiciat.

Garantiile apartin traditional dreptului civil, strans legate de institutia obligatiilor.

Într-o viziune de ansamblu asupra garantiilor de executare a obligatiilor trebuie avuta în vedere totalitatea prevederilor legale, dar si a altor masuri, adoptate de parti pe cale conventionala, privind atât executarea silita a obligatiilor cât si complexul de garantii, legale sau conventionale, menite sa asigure nu numai executarea ci si acoperirea riscurilor de executare.

In literatura juridică, garanţiile sunt definite ca fiind acele mijloace juridice care conferă creditorului garantat unele prerogative suplimentare prin poziţionarea prioritară faţă de ceilalţi creditori şi posibilitatea ca în cazde neexecutare din partea debitorului să poată urmări pe o altă persoană,care s-a angajat să execute ea obligaţia ce revenea debitorului.

Într-o clasificare traditionala, garantiile se împart în raport cu izvorul si obiectul lor.

Dupa izvor, garantiile sunt legale sau conventionale, dupa cum îsi au sursa în lege sau în vointa partilor.

În functie de obiect, garantiile pot fi grupate în:

- garantii reale, care constau în afectarea speciala a unuia sau mai multe bunuri pentru garantarea obligatiei. În grupa garantiilor reale sunt incluse: gajul, ipoteca, retenţia, clauzele penalizatoare, arvuna etc.

- garantii personale, care constau în angajamentul pe care o alta persoana (fizica sau juridica) decât debitorul principal si-l asuma fata de creditor de a executa el obligatia, în cazul în care debitorul principal nu o va face.

Garantiile îndeplinesc mai multe functii si anume:

-sa asigure stimularea respectarii disciplinei contractuale, respectiv executarea la timp si în mod corespunzator a obligatiilor asumate de solicitantul garantiei;

- sa asigure securitatea creditului;

-sa constituie un înlocuitor al unui raport de credit efectiv (operatiunile comerciale si de cooperare economica necesita credite pentru a suplini insuficienta fondurilor proprii);

- sa asigure economisirea de lichiditati.