Caracterele juridice ale dreptului de proprietate - proprietatea publică și proprietatea privată

Consideraţii preliminare

Drepturile reale (jus in re) sunt drepturi subiective patrimoniale în virtutea cărora titularul lor îşi poate exercita atributele conferite de lege, nemijlocit, asupra bunului la care se referă, fără a avea nevoie de concursul altor persoane. Drepturile reale se clasifică în drepturi reale principale şi drepturi reale accesorii.

Drepturile reale principale prevăzute de Codul civil sunt: dreptul de proprietate (care poate fi publică sau privată) , dreptul de uz, dreptul de uzufruct, dreptul de abitaţie, dreptul de servitute şi dreptul de superficie. Menţionăm că dreptul de proprietate publică aparţine statului şi unităţilor administrativ-teritoriale, iar dreptul de proprietate privată aparţine oricărui subiect de drept.

Drepturile reale accesorii reglementate de Codul civil sau de alte acte normative sunt: dreptul de gaj sau de amanet, dreptul de ipotecă şi privilegiile.

In vorbirea curentă şi cea juridică, noţiunile de “proprietate” şi “drept de proprietate” au ridicat o serie de discuţii în controversă care vizau înţelesul, conţinutul şi originile lor.

De multe ori, cele două noţiuni sunt considerate sinonime, uneori chiar de către legiuitor. Astfel, Constituţia României, în art. 41 şi 135 utilizează atât noţiunea de proprietate ca şi noţiunea de drept de proprietate în sensuri identice.

Aceasta confuzie între cei doi termeni ar trebui clarificată; pe când „proprietatea reprezintă o realitate economică şi socială” , dreptul de proprietate a „ apărut datorită voinţei legiuitorului de a recunoaşte şi garanta exercitarea unor posibilităţi, aptitudini, de către titularul dreptului de proprietate asupra proprietăţii sale” . Privind din acest punct de vedere, dreptul la proprietate reprezintă suma prerogativelor recunoscute de legiuitor în favoarea titularului acestuia, pe când proprietatea constituie obiectul dreptului de proprietate, obiectul asupra căruia acţionează dreptul.

1. Dreptul de proprietate – reglementare şi conţinut juridic

1.1 Cadrul normativ şi definiţie

Potrivit prevederilor Codului Civil, art 480, „ Proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura şi a dipune de un lucru în mod exclusiv şi absolut, însă în limitele determinate de lege”.

După cum se poate observa, aceasta abordare legală vizează dreptul de proprietate prin prisma atributelor sale („ a se bucura şi a dispune”), şi nu prin natura sa. Pentru a întelege mai bine aceasta noţiune, ar fi utilă corelarea acestui articol ce defineşte proprietatea cu articolul următor din Codul Civil, articolul 481: „ Nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauza de utilitate publică, şi primind o dreaptă şi prealabilă despăgubire”.

Incercând să acopere lacunele definiţiei legale a dreptului de proprietate, doctrina juridică contemporană a formulat mai multe posibile definiţii. Astfel, unii autori afirmă că „Proprietatea este un drept asupra unui lucru, în virtutea căruia lucrul se afla supus în mod exclusiv şi perpetuu la puterea unei persoane sau a celui care îl dobândeşte de la ea şi care se manifestă prin facultatea de a servi, a se bucura şi a dispune în mod liber de acel lucru”. O altă definiţie care pune accentul pe prerogativele dreptului de proprietate este: „ dreptul de proprietate este acel drept real care conferă titularului atributele de posesie, folosinţă şi dispoziţie asupra unui bun pe care numai el le poate exercita în plenitudinea lor, în putere proprie şi in interesul său propriu, cu respectarea normelor juridice în vigoare”.

In cursul său de drept civil, prof. I. P. Filipescu ajunge la următoarea definiţie: „Dreptul de proprietate este acel drept real care conferă titularului său dreptul de a întrebuinţa lucrul potrivit naturii ori destinaţiei sale, de a-l folosi şi de a dispunde de el, în mod exclusiv şi perpetuu, în cadrul şi cu respectarea dispoziţiilor legale”.

Asadar, sintetic, dreptul de proprietate ar putea fi definit ca un drept real potrivit căruia titularul se poate bucura şi dispune de lucrul său în conditiile legii cu respectarea drepturilor omului.