Contestații în instanță la decizii de concediere - studiu de caz

Concedierea angajatului de pe postul pe care îl ocupă, trebuie să aibă o cauză reală, să fie supusă fie comisiei de disciplină și doar ulterior să se ia în mod proporțional decizia de concediere iar dacă se desființează postul pe care îl ocupă acel angajat, acesta nu poate fi concediat prin desfacerea contractului de muncă, decât dacă i se oferă un alt post conform competențelor lui și acesta îl refuză (dacă acel loc este disponibil). În principal contestația la decizia de concediere trebuie depusă atunci când partea concediată a fost demisă și i s-a desfăcut contractul de muncă în mod ilegal/abuziv.

Prin procedura contestației deciziei de concediere , conflictul de muncă apărut este supus controlului instanței judectorești , aceasta urmând să analizeze decizia sub aspectul legalității și temeinicei acesteia. De asemenea, salariatul concediat în mod ilegal, are dreptul să obțină și plata tuturor drepturilor salariale pentru perioada în care nu și-a mai putut desfășura activitatea, lucru care a fost acceptat și dispus prin hotărârea juedcătorească de către instanță de judecată. O contestație la decizia de concediere are rolul să corecteze orice abuz al angajatorului. De esență, orice decizie de desfacere a contractului de muncă, este supusă contestației în 30 de zile, la Tribunalul de la domiciliul angajatului, și angajatul concediat poate să își recâștige toate drepturile pierdute ca urmare a unei măsuri ilegale de concediere.

Studiu de caz

În anul 2013 reclamantul s-a adresat cu o cerere de chemare în judecată către o societate, solicitând anularea ordinului de concediere, restabilirea în funcție, încasarea restanțelor salariale, compensarea salariului pe care acesta nu l-a primit pentru periooada privării ilegale de posibilitatea de a munci, achitarea suplimentară a 0,1% din suma restanțelor salariale neplătite în termen din vina angajatorului, încasarea prejudiciului moral și a cheltuielilor de judecată.

În motivarea în fapt și în drept a cererii, reclamantul a invocat:

- ilegalitatea ordinului de concediere emis în baza art. 86 alin. (1) din Codul muncii, potrivit căruia „comiterea de către salariatul care mânuiește nemijlocit valori bănești sau materiale a unor acțiuni culpabile, dacă aceste acțiuni pot servi temei pentru pierderea încrederii angajatorului față de salariatul respectiv”;

- încălcarea art. 58 alin. (1) din CM, potrivit căruia „contractul individual de muncă se încheie în formă scrisă”;

- art. 65 alin. (2) din CM al RM, potrivit căruia „ordinul (dispoziția, decizia, hotărârea) de angajare trebuie adus la cunoștința salariatului, sub semnătură, în termen de 3 zile lucrătoare de la data semnării de către părți a contractului individual de muncă”;

- art. 81 alin. (3) din CM , potrivit căruia „contractul individual de muncă încetează în temeiul ordinului (dispoziției, deciziei, hotărârii) angajatorului, care se aduce la cunoștința salariatului, sub semnătură, cel târziu la data eliberării din serviciu”;

- art. 142 din CM, potrivit căruia „salariul se plătește periodic, nemijlocit salariatului sau persoanei împuternicite de acesta, în baza unei procuri autentificate, la locul de muncă al salariatului, în zilele de lucru stabilite în contractul colectiv sau individual de muncă, dar nu mai rar decât de două ori pe lună pentru salariații remunerați pe unitate de timp sau în acord; nu mai rar decât o dată pe lună pentru salariații remunerați în baza salariilor lunare ale funcției”;

- art. 143 din CM, potrivit căruia „dacă nu se contestă cuantumul tuturor sumelor ce se cuvin salariatului de la unitate, efectuarea achitărilor se face: