Contractul de rentă

I. Introducere

Dreptul civil, ca ramură de drept, reglementează prin intermediul normelor sale totalitatea relaţiilor patrimoniale şi a celor personal nepatrimoniale dintre persoanele fizice şi persoanele juridice.

De la începuturile existenţei sale independente ca ramură de drept, sfera relaţiilor reglementate de dreptul civil şi-a extins considerabil volumul. Astfel, au apărut diverse concepţii şi teorii care ulterior au generat apariţia diferitor instituţii actuale şi astăzi ale dreptului civil, precum diviziunea alcătuită de drepturile reale şi drepturile de creanţă. Pe parcursul timpului, numărul acestor concepte a crescut esențial. Din acest considerent, actualmente, legislaţiile naţionale ale diferitor state reglementează cele mai variate raporturi juridice dintre subiecţii de drept civil prin prisma normelor sus-menţionate.

La nivel autothon, legiuitorul a consacrat în Codul Civil din 2002 o serie de categorii de obligaţii care în esenţă reglementează raporturi ce dau naştere unor drepturi distincte de creanţă, precum vânzarea-cumpărarea, locaţiunea sau transportul.

Un loc aparte revine categoriei de rentă, noţiune care va constitui tema supusă tratării în lucrarea de faţă.

Actualitatea temei propuse: Renta prezintă actualitate sub aspectul frecvenței recurgerii de către subiecţii de drept la normele respective în reglementarea raporturilor contractuale dintre aceștia.

Scopul lucrării constă în evidenţierea anumitor aspecte teoretice şi a elementelor de drept comparat cu legislația civilă pertinentă a altor state în ceea ce privește noţiunea, caracterele juridice şi modalităţile rentei.

Metode utilizate: În lucrarea respectivă ne propunem utilizarea metodelor logică ( cu operaţiile inducţiei şi deducţiei) , istorică, comparativă ( deopotrivă pe orizontală şi pe verticală) de cercetare. Aceste metode de cercetare vor fi aplicate în textul lucrării în integritate.

Structura lucrării: Lucrarea va avea următoarea structură:

• Introducere

• Evoluția istorică a contractului de rentă

• Aspecte de ordin teoretic privind contractul de rentă

• Elemente de drept comparat și fundamentarea legală a acestora

• Concluzii şi recomandări

• Referinţe bibliografice

Importanţa practică: Analiza noţiunii de rentă, a caracterelor sale juridice şi a modalităţilor acesteia va permite realizarea unui cadru practic de aplicabilitate a acestei categorii de obligaţii.

II. Evoluţia istorică a contractului de rentă

Renta, în calitate de categorie economică şi juridică a apărut în perioada Evului Mediu. Trebuie să specificăm faptul că în momentul în care vorbim de rentă, avem în vedere contractul de rentă. Apariţia contractului de rentă, potrivit vestitului civilist francez Morandiere, a fost determinată, pe de o parte, de necesitatea de fluxuri băneşti în numerar, a căror lipsă era simţitoare, şi, pe de altă parte, de interdicţiile stabilite de biserică pentru împrumuturile cu dobândă. Pentru a evita interdicţiile şi concomitent a obţine sumele de bani necesare, se încheia contractul de rentă. Potrivit contractului respectiv, împrumutatul care obţinea capitalul necesar nu era ţinut să restituie suma dată şi dobânda, ci avea o obligaţie de a plăti o rentă anuală pe un termen nedeterminat.

Deci, renta propriu-zisă, în acceptțiunea contemporană a acesteia a apărut în vechiul drept medieval francez. În pofida acestui fapt, însă, renta era cunoscută și în dreptul privar roman, având ca sursă testamentul ori stipulaţia şi fiind constituită cu titlu gratuit ori cu titlu oneros. Dar, după cum am arătat anterior, rigorile stabilite de dreptul canonic medieval nu au permis perindarea conceptului roman de rentă în integritate.

În spațiul românesc, trebuie să menționăm prevederile Codului Calimach, care conținea dispoziţii exprese privind renta viageră în capitolul XXVI "Despre tocmeala de norocu" în art. 1719-1721. Astfel, potrivit art. 1719, tocmeală de norocu este şi când acela ce dând altuia o sumă de bani sau alte lucruri, va încheia tocmeala ca să ia pe tot anul o hotărâtă dare până la sfârşitul vieţii sale, sau aceluia căruia s-au dat banii sau lucrul, ori până la sfârşitul vieţii altcuiva. Mai departe, potrivit art. 1720, darea pe un an dintr-o asemenea tocmelă încetează împreună cu moartea acelei persoanei, pe a cărei viaţă era îngrădită. Pentru aceea darea anului de pe urmă se dă după analogia zilelor cât a trăit persoana în anul de pe urmă.

La nivel autohton, specificăm faptul că CC din 1964 conținea un Capitol separat (XXXVII) care reglementa contractul de înstrăinare a casei de locuit cu condiția întreținerii pe viață. Deși un asemenea capitol este existent și în Codul Civil din 2002, în textul legii respective a fost introdus un alt tip de rentă. Acest tip de rentă, de fapt, reprezintă renta propriu-zisă, în accepțiunea contemporaă a acesteia, noțiunea căreia o vom aborda sub aspect teoretic în cele ce urmează.