Definiția și Clasificarea Contractelor

Introducere

Acest referat defineşte conceptul de “contract” prezentând şi o clasificare a contractelor în funcţie de anumite criterii.

Contractul este cel mai important mod de dobândire al proprietăţii, este o varietate de act juridic, un act juridic bilateral. Contractul este acordul de voinţă între două sau mai multe persoane care duce la naşterea, modificarea sau stingerea unui raport juridic de obligaţie.Libertatea de a stabili orice fel de convenţie, de a stabili conţinutul contractului, poate fi limitată prin norme imperative care privesc obiectul contractului (preţul unor produse supuse controlului statului) sau forma contractului (forma scrisă – contractul de consignaţie, forma autentică, contractul de vânzare – cumpărare pentru terenuri, ipoteca convenţională). În afara unor limite generale care privesc o categorie de contracte, există şi limite cu caracter special pentru anumite categorii de persoane sau pentru anumite clauze, spre exemplu, vânzarea între soţi este interzisă.

Alţi autori, au exprimat un punct de vedere asemănător în sensul că definiţia dată contractului de către art. 942 din Codul civil este, în realitate, o definiţie care trebuia dată noţiunii de convenţie. Astfel, cu privire la termenul de contract sunt evocate două tipuri de situaţii : atât situaţiile în care nu se utilizează acest termen : "Nici în vorbirea comună, nici în cea juridică, nu se întrebuinţează cuvântul contract, pentru a se arăta actul prin care se stinge o obligaţiune." cât şi cazul în care unui acord îi poate fi atribuită denumirea de contract : "Se dă numirea de contract convenţiunii prin care se dă naştere unei obligaţiuni".

Definiţia contractului

Art. 942 C. civ. defineşte contractul (lt. contrahere: a aduna, a grupa) ca fiind “acordul între două sau mai multe persoane pentru a constitui sau a stinge un raport juridic”.Natura juridică este deci aceea a unui act juridic, bilateral sau multilateral, apt să producă efecte juridice urmărite de părţi, în conformitate cu dispoziţiile legii, efecte constând în naşterea, modificarea sau, după caz, stingerea raporturilor juridice civile.

În sistemul Codului civil român, contractele sunt guvernate de principiile libertăţii de voinţă în materia convenţiilor şi al forţei obligatorii a contractului.

În principiu părţile pot însera deci în contract orice fel de clauze principale sau circumstanţiale , condiţii de modificare sau încetare a raporturilor contractuale . Limitele acestui principiu sunt prevăzute de art. 5 C. civ., potrivit căruia “nu se poate deroga prin convenţii sau dispoziţii particulare, de la legile care interesează ordinea publică şi bunele moravuri”. Se observă că libertatea de a încheia orice convenţie, de a stabili deci conţinutul contractual prin voinţa părţilor, poate fi limitată prin norme imperative care privesc normele contractului (astfel, de exemplu, este interzisă vânzarea de stupefiante între persoane fizice) ori forma contractului (unele contracte, cum ar fi vânzarea – cumpărarea terenurilor, se pot încheia numai în formă autentică). Pot exista unele limite cu caracter social pentru anumite categorii de persoane sau pentru anumite clauze (de exemplu, vânzarea între soţi este interzisă de art. 1307 C. civ.).Contractul încheiat în dispreţul unor asemenea prevederi legale este sancţionat cu nulitatea absolută.

Libertatea de voinţă este o necesitate, deoarece permite o mare supleţe contractuală şi adaptarea cu maxima eficienţă la evoluţia societăţii şi la nevoile permanentei schimbări. Se consideră că libertatea contractuală este sursa creativităţii, deoarece permite apariţia a tot felul de contracte noi care să corespundă evoluţiei sociale.

Progresul economic rapid într-o economie liberală şi necesitatea încheierii cu rapiditate a convenţiilor repun în discuţie principiul libertăţii de voinţă. În zilele noastre se constată o recrudescenţă a formalismului (contractele din diferite domenii sunt tipizate), ceea ce afectează grav aria de manifestare a consensualismului care decurge direct din autonomia de voinţă.

Între părţi, contractul se impune cu forţa de lege. Convenţiile legal încheiate au forţă de lege între contractanţi, spune art. 969 C. civ. Forţa obligatorie asigură siguranţa părţilor contractante. În lipsa acestei securităţi, convenţiile şi schimburile economice ar fi puse sub semnul unui serios semn de întrebare.