Dobândirea dreptului de proprietate prin posesia de bună-credință în NCC

Capitolul I. Noţiunea și reglementarea dreptului de proprietate

1.1. Definiție

Într-o societate organizată pe baza principiilor economiei de piață, importanța dreptului de proprietate se amplifică, frecvența actelor juridice civile referitoare la acest drept fundamental și litigiile în acest domeniu crescând considerabil.

Pe de altă parte, se constată că circulația bunurilor imobile (terenuri și construcții) și bunurile mobile ce constituie obiecte ale dreptului de proprietate aparținând persoanelor fizice și juridice se realizează pe două căi principale: prin acte juridice civile ale căror efecte se produc în timpul vieții acestor persoane participante la încheierea lor prin transmisiune succesorală cu efecte după moartea titularului bunurilor. Dreptul de proprietate publică și privată este cel mai important drept subiectiv civil de natură patrimonială, care are conținut economic, evaluabil în bani.

Între termenii de „proprietate" şi „drept de proprietate" nu există mereu o sinonimie perfectă, pentru că noţiunea de proprietate are mai multe înţelesuri, în funcţie de perspectiva - economică sau juridică - din care este abordată:

1) „proprietatea", în limbajul obişnuit, desemnează atât dreptul de proprietate, cât şi obiectul acestui drept;

2) „proprietatea",din perspectivă socio-economică este o relaţie economică de însuşire a unor bunuri de către oameni pentru trebuințele lor fizice și spirituale, adică o realitate socio-economică;

3) „proprietatea" interesează dreptul civil din momentul în care a devenit o realitate juridică, respectiv un raport juridic, prin inter¬venţia statului de a organiza prin intermediul normei juridice: reali¬tatea socio-economică (a proprietăţii) încadrată de norma juridică devine realitatea juridică (a proprietăţii), adică dreptul de proprietate.

Sintagma „drept de proprietate” este utilizată cu două înțelesuri, distingându-se între dreptul de proprietate în sens obiectiv și în sens subiectiv.

În sens obiectiv, dreptul de proprietate desemnează ansamblul normelor ce reglementează proprietatea în sensul larg al termenului. Cu acest înțeles, dreptul de proprietate este o instituție juridică.

În sens subiectiv, dreptul de proprietate este utlilizat cu două accepțiuni:

1) lato sensu, pentru a desemna orice proprietate mobiliară, imobiliară. proprietatea unui uzufruct, proprietatea unei creanțe, proprietatea intelectuală, proprietatea incorporală, proprietatea numelui etc., depășind înțelesul strict juridic.

2) stricto sensu, pentru a desemna proprietatea corporală, respectiv dreptul de proprietate asupra bunurilor corporale mobile și imobile, ca drept patrimonial, drept real, absolut, cu toate caracteristicile specifice acestei categorii de drepturi subiective.

„Dreptul de proprietate este acel drept subiectiv, care dă expresia aproprierii unui bun, drept care permite titularului să posede, să folosească şi să dispună de acel lucru, în putere proprie şi în interes propriu, în cadrul şi cu respectarea legislaţiei existente.”

Fiind drept real, dreptul de proprietate reprezintă un raport juri¬dic între subiectul activ (titularul dreptului) şi subiectul pasiv general nedeterminat (toate celelalte persoane., cu excluderea titula¬rului) în legătură cu un bun (obiect al dreptului).

„Dreptul de proprietate este principalul drept real care dă expresia apropierii unui bun și care îngăduie titularului ca în putere proprie și în interes propriu să posede, folosească și să dispună de un bun în mod exclusiv, absolut și perpetuu, în limitele stabilite de lege.”

1.2. Conținutul dreptului de proprietate și caracteristicile sale

A fi proprietarul unui bun înseamnă a avea dreptul de a poseda (jus utendi - usus), folosi (jus frutendi-fructus) și dispune (jus abutendi - abusus) de acel lucru în limitele prevăzute de lege (art. 555 C. Civ.).

a) Art. 916 N. C. civ. prevede „(1)Posesia este exercitarea în fapt a prerogativelor dreptului de proprietate asupra unui bun de către persoana care îl stăpâneşte şi care se comportă ca un proprietar.(2) Dispoziţiile prezentului titlu se aplică, în mod corespunzător, şi în privinţa posesorului care se comportă ca un titular al altui drept real, cu excepţia drepturilor reale de garanţie.”;

b) Folosința unui bun înseamnă prerogativa pe care o are proprietarul de o obține foloase legate de acel bun pentru îndeplinirea nevoilor sale;

c) Dispoziția cu privire la un bun echivalează cu putința de a transmite dreptul de proprietate asupra unei persoane, de a da bunul în gaj, în folosință etc., altfel spus de a-i determina regimul juridic.

Caracteristicile dreptului de proprietate:

- Dreptul de proprietate este un drept absolut și inviolabil. Toate persoanele sunt obligate să se abțină de la orice încălcare care ar putea duce atingere exercițiului dreptului de proprietate de către titularul său.

- Fiind un drept real, titularul îl poate realiza direct fără concursul altor persoane. Astfel, proprietarul unui teren posedă, se folosește, dispune de acesta, fără a aștepta intervenția altei persoane.

- Dreptul de proprietate este un drept exclusiv, în sensul că proprietarul dispune liber de bunurile sale

- Dreptul de proprietate este un drept perpetuu și transmisibil (propriu dreptului de proprietate privată), adică nu se stinge prin neîntrebuințare și poate fi transmis prin acte celor vii (inter vivos) și pentru cauză de moarte (mortis causa).

- Dreptul de proprietate este un drept individual, adică atributele sale aparțin și sunt exercitate de către o singură persoană.

- Dreptul de proprietate are un caracter legal, deoarece legea stabilește atât conținutul cât și limitele exercitării prerogativelor proprietarului.