Dreptul de Proprietate Comună

1.Proprietatea comună.

Proprietatea comună este o modalitate a dreptului de proprietate ce se caracterizează prin aceea că acesta aparţine concomitent asupra aceluiaşi bun sau asupra aceleiaşi mase de bunuri mai multor titulari. În consecinţă, atributele dreptului de proprietate sunt exercitate concomitent de toţi coproprietarii.

Există două forme ale proprietăţii comune: proprietatea comună pe cote-părţi şi proprietatea comună în devălmăşie. Proprietatea comună pe cote-părţi se caracterizează prin aceea că un bun nefracţionat în materialitatea sa aparţine concomitent mai multor proprietari, fiecare dintre ei având o cotă-parte ideală şi abstractă din dreptul de proprietate asupra acelui bun. Pe de altă parte, proprietatea comună în devălmăşie se întâlneşte atunci când un bun nefracţionat în materialitatea sa aparţine mai multor titulari, fără a se cunoaşte cota-parte a fiecăruia din reptul de proprietate. Această formă a coproprietăţii este compatibilă numai cu proprietatea privată, are ca titulari persoanele fizice, şi este întâlnită,de regulă, în raporturile de familie. Cât priveşte proprietatea comună pe cote-părţi, ea estecompatibilă cu proprietatea privată cepoate aparţine oricărui titular şi nu este exclusă niciîn cazul proprietăţii publice.

1.1Proprietatea comună pe cote părţi.

Caracterizare generală a proprietăţii comune pe cote părţi.

Proprietatea comuna pe cote-părti este intâlnită sub denumirea de coproprietate, este acea formă a proprietăţii comune ce se caracterizeaza prin faptul că bunul aparţine concomitent mai multor proprietari nefiind fracţionat in materialitatea lui, ceea ce este fracţionat este numai dreptul de proprietate referitor la acel bun.

Sunt situaţii practice numeroase când obiectul dreptului de proprietate aparţine mai multor persoane, simultan şi concurent, fără a se şti care anume parte materială este a fiecăruia. Aşa se întâmplă când la moştenirea unei persoane vin mai mulţi descendenţi, sau când mai multe persoane cumpără împreună un bun fiecare acoperind o parte din preţ.

În primul caz, legea va stabili cota-parte a fiecărui descendent ,iar în cel de-al doilea caz, în lipsa unei alte înţelegeri, fiecare cumpărător va avea o cotă-parte proporţională cu partea sa din preţ. În ambele situaţii însă, cota-parte priveşte dreptul de proprietate ca drept subiectiv civil, ca posibilitate recunoscută de lege, iar nu bunul privit în materialitatea sa. Fiecare coproprietar are un drept asupra întregului bun ori asupra întregii mase de bunuri, drept exprimat printr-o cotă-parte abstractă, ideală, matematică din dreptul de proprietate, iar nu printr-o parte determinată în mod concret asupra bunului comun. Această cotă poate fi exprimată sub formă de fracţie nominală, fracţie zecimală sau în procente. Numai la încetarea coproprietăţii această cotă îşi va găsi materializarea într-o parte determinată, materială din bun, parte care va reveni în proprietate xclusivă titularului cotei-părţi ideale.

Coproprietatea se divide in:

a) Coproprietatea ordinara (obisnuita) sau indiviziune;

b) Coproprietatea cu indiviziune fortata )perpetua).

a) Proprietatea comună pe cote părţi obisnuita (temporara).

Specificul acesteia constă în faptul că are caracter temporar, pentru că există până în momentul în care părţile cer partajarea. Ea apare, de regulă, prin transmisiunea patrimoniului unei persoane decedate la mai multe persoane în viaţă, prin moştenire .), indiferent dacă aceasta este legală sau este testamentară important fiind să existe cel puţin două persoane cu vocaţie succesorală. Poate rezulta dintr-un contract de dobândire în comun a unui bun, dintr-o coposesiune al cărei efect a fost dobândirea de către mai multe persoane, prin uzucapiune, a unui bun.

Regimul juridic al exercitării coproprietăţii obişnuite.

Doctrina şi jurisprudenţa au stabilit regimul juridic al exercitării coproprietăţii obişnuite sau temporare pornind de la unele reglementări ale Codului civil din materia succesiunilor, la baza acestuia fiind trei principii:

a) asupra bunului indivizii coproprietari exercita un drept colectiv;

b) fiecare coproprietar are un drept individual (exclusiv) asupra unei cote-părţi ideale, abstracte din dreptul de proprietate;

c) imprecribilitatea dreptului de a cere iesirea din indiviziune.

Exercitarea dreptului de proprietate, în general, implică posibilitatea îndeplinirii unui număr nelimitat de acte, care pot fi însă, materiale ori juridice. Această distincţie este utilă şi aici, aşa încât vom vedea că regula unanimităţii se aplică cu intensitate diferită celor două categorii de acte:

Actele materiale. Aceste acte constau în posesia, folosinţa şi dispoziţia material asupra bunului comun. Coposesia permite fiecărui coproprietar să exercite stăpânirea materială a bunului, simultan şi concurrent cu ceilalţi. Acela care este tulburat sau exclus de la posesie de ceilalţi coproprietari poate, fără a pretinde o posesie exclusivă a lucrului, cere menţinerea sau repunerea sa în posesia comună prin acţiunea posesori.

Posesia exercitată de către un singur copărtaş asupra întregului bun comun nu este o posesie utilă, dar poate fi intervertită, în condiţiile legii. Folosinţa materială a bunului comun în întregime poate fi exercitată de fiecare copărtaş dacă nu aduce o tulburare sau stânjenire a folosinţei concomitente la care sunt îndreptăţiţi ceilalţi şi dacă nu schimbă destinaţia şi modul de utilizare a bunului.

Fructele bunului comun, indiferent de natura lor, se cuvin tuturor coproprietarilor proporţional cu cota parte ideală din drept. Cel care a efectuat cheltuielile necesare pentru producerea şi perceperea fructelor va pretinde despăgubiri celorlalţi, de asemenea proporţionale cu partea lor din drept. În funcţie de circumstanţele speţei, temeiul pretinderii acestor despăgubiri îl poate constitui mandatul, gestiunea de afaceri sau îmbogăţirea fără justă cauză.