Dreptul la proprietate publică și privată

I. Proprietatea şi dreptul de proprietate

Înainte de a fi un drept, proprietatea este o realitate socială şi economică. Asumarea caliăţii de stăpân al unui lucru, dispunerea de acesta după bunul plac pentru satisfacerea nevoilor proprii, afirmareaacestor prerogative faţă de terţi, cărora li s-a pretins să le recunoască şi să le respecte, s-au născut înaintea dreptului.

Apropierea unui bun decătre o persoană, puterile pe care aceasta le exercită asupra bunului, rasporturile ce se pot stabili între persoane cu privire la bunuri, în scopul satisfacerii nevoilor proprii dar şi a celor specifice comunitătii din carte face parte, nu sunt invenţii ale legiuitorului. Acesta nu a făcut decât să sistematizeze şi să organizeze raporturile de proprietate născute anterior, în acord cu ceea ce s-a considerat a fi interesul dominanat al societăţii situate pe o anumită treaptă a evoluţiei sale.

Proprietatea, ca realitate economică şi socială, a constituit astfel premisa naşterii dreptului deproprietate, ea devenind un astfel de drept îndată ce a intrat în atenţia autorităţii statale şi a făcut obiectul regelementărilor. Anterior acestei regelemetări, proprietatea era mai puternică, în sensul că exercitarea sa de către stăpânul bunului nu cunoştea alte limitări decât cele consimţite prin respectarea tradiţiilor comunităţii căreia acesta îi aparţinea. Reglementarea proprietăţii şi transformarea sa în drept de proprietate a adus cu sine şi o serie de limitări, statul arogându-şi poziţia de exponenet al interesului general al societătii şi edictând reguli precise pentru exercitarea sa. În acelaşi timp, proprietatea a fost întărită prin garantarea dreptului de proprietate, crearea cadrului juridic necesar apărării sale faţă de eventuale încălcări de către terţi, dar şi prin extinderea câmpului său aplicativ asupra a noi domenii individuale.

Proprietatea nu putea rămâne în afara sferei de reglementare a dreptului pentru că ea reprezintă premisa oricărei activităţi economice, adică premisa funcţionării motorului oricărei societăţi iar finalitatea dreptului este tocmai aceea de a organiza şi asigura funcţionarea societăţii.

Pentru redactorii Codului civil francez, exponenţi ai ideilor Revoluţiei franceze, dreptul de proprietate este un drept natural, inerent fiinţei umane. Aşa se explică puţinele limitări pe care codul le aduce dreptului de proprietate. Aceşti redactori au avut însă înţelepciunea să prevadă că evoluţia societăţii ar putea impune noi limitări şi au creat premiza ca acestea să poată fi create prin lege.

Limitările sunt impuse de necesitatea armonizării intereselor titularului dreptului de proprietate cu cele ale altor titulari de drepturi, dar şi cu cele ale comunităţii .

Importanţa dreptului de proprietate pentru indivizi şi pentru societate a condus şi la includerea în cuprinsul regelemtăilor internaţionale consacrate drepturilor omului a unor prevederi menite să protejeze dreptul de proprietate privată.

În art. 17 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată de Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite în anul 1948, se prevede că orice persoană are dreptul la proprietate şi nimeni nu poate fi privat în mod arbitrar de proprietatea sa.

La rândul său, Convenţia europeană a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale,adoptată la 4 noiembrie 1950 de statele membre ale Consiliului Europei, prin art. 1 alin. (1) din Protocolul adiţional nr. 1, adoptata în anul 1952 include dreptul de proprietate in categoria drepturilor omului. Prevedrea citată este în sensul că orice persoană fizică ori juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale şi nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică, în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.

În jurisprudenţa adoptată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a statuat că noţiunea de „bunuri”, utilizată de art. 1 al Protocolului nr. 1 are o semnificaţie autonomă şi include nu numai proiprietatea bunurilor corporale dar şi alte drepturi reale cum sunt dreptul de servitute, dreptul de uzufruct sau dreptul de concesiune .