Drepturile subiective civile, elemente ale conținutului raportului civil

I. Dreptul subiectiv civil - definiţie

Specialiştii din cadrul dreptului civil concep în mod diferit noţiunea de drept subiectiv civil, considerând că este “puterea ce o are fiecare individ de a pretinde ca facultăţile, aptitudinile şi puterile sale care nu sunt îngrădite, sau mai exact, în limita în care ele nu sunt limitate prin lege, să fie nu numai respectate, adică nesupărate de alţii sau de societate prin organele sale, ci să fie, atunci când ele s-au tradus în acte de voinţă creatoare, de raporturi cu alţii, sprijinite de societate prin organele sale, spre a fi aduse la îndeplinire efectele raporturilor create” ; “posibilitatea recunoscută de legea civilă subiectului activ – persoana fizică ori persoana juridică – în virtutea căruia acesta poate, în limita dreptului şi moralei, să aibă o anumită conduită, să pretindă o conduită corespunzătoare – să dea, să facă ori să nu facă ceva – de la subiectul pasiv, şi să ceară concursul forţei coercitive statului, în caz de nevoie” ; “puterea (posibilitatea sau prerogativa recunoscută de dreptul obiectiv persoanelor fizice sau persoanelor juridice de a săvârşi anumite acţiuni, precum şi puterea de a pretinde subiectelor pasive să săvârşească sau să se abţină de a săvârşi anumite acţiuni, apelând, la nevoie, la forţa de constrângere a statului” , “posibilitatea juridică a titularului unui drept de a desfăşura, în limitele legii, o anumită conduită, în virtutea căreia poate pretinde persoanei obligate să aibă o comportare corespunzătoare, ce poate fi impusă, în caz de necesitate, prin forţa coercitivă a statului” ; “prerogativa pe care o acordă unei personae dreptul obiectiv, prerogativă garantată prin mijloace juridice, de a avea un anumit comportament sau de a pretinde o conduită subiectului pasiv” ; “vom defini dreptul subiectiv civil ca fiind posibilitatea subiectului activ, în limitele normelor juridice civile, de a avea o anumită conduită corespunzătoare, de a pretinde subiectului pasiv o conduită corespunzoare, iar, în caz de nevoie, de a solicita concursul forţei coercitive a statului”

În definiţiile date noţiunii de drept subiectiv civil, întâlnim termenii “subiect activ” şi “subiect pasiv” : “subiect activ” este persoana care dobândeşte drepturile civile El se mai numeşte în raporturile de obligaţii “creditor” pentru că a avut încredere în persoana care se obligă. “Subiectul pasiv” se numeşte debitor “, fiindcă datorează (debit) o prestaţie determinată de a da, de a face sau a nu face. În majoritatea raporturilor juridice civile, fiecare dintre părţi are dubla calitate, atât aceea de subiect activ, cât şi cea de subiect pasiv. Această dublă calitate poate fi exemplificată prin contractul de vânzare – cumpărare, unde “vânzătorul este debitor pentru lucrul vândut şi creditor pentru primirea preţului, iar cumpărătorul este debitorul preţului şi creditor pentru lucru”

Există două tipuri de raporturi juridice civile:

a) raportul juridic civil simplu – stabilit între mai multe subiecte

b) raportul juridic complex – stabilit între mai mulţi debitori sau mai mulţi creditori şi mai mulţi debitori.

În cele mai multe cazuri, subiectele raportului juridic civil, şi cel activ şi cel pasiv sunt determinate concret şi individual – exemplul cel mai elocvent este contractul de vânzare – cumpărare. În alte raporturi juridice civile, poate fi individualizat numai unul dintre subiecte, acesta fiind titularul de drepturi, pe când titularul obligaţiei sunt celelalte personae. Un exemplu în acest sens, poate fi un raport juridic de proprietate, în care proprietarul (subiectul individualizat) are toate drepturile (prerogativele) acordate de lege asupra unui bun, în timp ce, toate celelalte persoane au obligaţia să respecte această proprietate, să se abţină de la comiterea unor acte care ar aduce atingere stăpânirii în bune condiţii a bunului respectiv. Dacă titularul de drepturi este individualizat, celălalt subiect, care este titularul obligaţiei, nu mai apare individualizat. În cazul în care încalcă obligaţii, el se individualizează, angajându-şi o răspundere civilă sau de altă natură.

Subiectul activ poate transmite drepturile sale prin cesiune de creanţă, unei alte persoane, în timp ce subiectul pasiv îşi va transmite obligaţia pe calea novaţiunii prin “stingerea obligaţiei vechi şi naşterea unei obligaţii noi, în persoana unui debitor” În acest caz se constată că un subiect pasiv nu-şi poate transmite obligaţia pe calea unei cesiuni de datorie.

Raportul juridic civil impune unei persoane fizice sau juridice să aibă, capacitate civilă, care presupune capacitate de folosinţă - aptitudinea persoanei de a avea drepturi şi obligaţii şi capacitate de exerciţiu - aptitudinea persoanei de a-şi exercita drepturile şi de a-şi asuma obligaţii, săvârşind acte juridice.

În ţara noastră, capacitatea civilă de folosinţă este recunoscută tuturor persoanelor fizice, fără deosebire de rasă, sex, naţionalitate, religie, cultură. Capacitatea civilă de folosinţă începe de la naşterea persoanei şi încetează la moartea acesteia. Conform art.6 al decretului 31/1954, nimeni nu poate fi ingradit in capacitatea de folosinţă şi nici lipsit, în tot sau în parte, de capacitatea de exerciţiu, decât în cazurile şi în condiţiile stabilite de lege. Art. 8 al aceluiaşi decret stabileşte capacitatea deplină de exerciţiu pentru persoanele majore, şi capacitate restrânsă de exerciţiu pentru persoana care a împlinit 14 ani.