Drepturile Succesorale ale Soțului Supraviețuitor în Concurs cu Moștenitorii Legali

I. SCURT ISTORIC

În cadrul legii noastre civile actuale, soţul supravieţuitor se bucură de importante drepturi în succesiunea soţului sau predecedat, chiar în concurs cu clasa descendenţilor. Dar, aceas¬ta este rezultatul unei reforme recente. Codul civil, în forma sa primitivă, urmând o lungă tradiţie, era mult mai zgârcit cu soţul rămas în viaţă .

I.1. Dreptul roman clasic

În dreptul roman clasic, soţul supravieţuitor în temeiul acelei bonorum possesio unde vir et uxor (posesiunea bunurilor de soţul şi soţia lui), create de pretor, moştenea întreaga succesiune a soţului defunct, însă numai în lipsa oricărui alt moştenitor, înaintea fiscului.

Mai târziu, sub influenţa creştinismului, în perioada dreptu¬lui bizantin, Autentica Praeterea, extrasă din Novella 117, acorda văduvei sărace a patra parte din moştenirea bărbatului în afară de situaţia când venea în concurs cu mai mult de trei copii.

În sfârşit, Novella 53 acorda bărbatului supravieţuitor sărac aceleaşi drepturi ca şi văduvei sărace .

I.2. Codul Ipsilanti

Cât priveşte vechile noastre legiuiri, Codul Ipsilanti (1780) atribuia soţului rămas în viaţă, fără deosebire între bărbat şi femeie, un drept de moştenire în averea celuilalt soţ, în concurs cu rudele acestuia, fără a fi nevoie ca soţul supravieţuitor să fie sărac.

Sub condiţia de a fi avut copii, femeia primea, în concurs cu aceştia, o porţie de copil în uzufruct, pentru hrana vieţii, iar bărbatul o treime. Dacă din căsătorie nu se născuseră copii, femeia îşi lua înapoi numai zestrea şi darurile propter nuptias, iar bărbatul aşternutul patului şi calul de ginere .

I.3. Codul Caragea

Potrivit Codului Caragea, femeia supravieţuitoare moştenea, în concurs cu copiii, uzufructul unei porţiuni virile, iar în concurs cu alte rude – 1/6 din toată proprietatea, însă numai în cazul când căsătoria a durat 10 ani. În lipsă de rude, întreaga moştenire se cuvenea soţiei .

I.4. Codul lui Andronache Donici

Codul lui Andronache Donici reproducea Novella 117, adică acorda văduvei neînzestrate şi sărace un sfert din moştenire din toată proprietatea, când erau mai puţin de 4 copii, iar în caz contrar, o parte de copii .

I.5. Codul Calimah

Codul Calimah se inspiră din Novella 53. Acesta recunoştea soţului supravieţuitor, fără distincţie de sex, dreptul la o porţiune în uzufruct, sub condiţia că, dacă este bogat, să nu se recăsătorească.

Femeile bogate, care nu au adus zestre şi bărbaţii bogaţi, care nu au adus daruri de nuntă, nu se bucurau de acest drept.

Femeia săracă, care avea maxim 3 copii de la defunctul ei soţ, primea în uzufruct, o parte din averea lui; iar dacă avea mai mulţi copii, o porţiune virilă. În prezenţa copiilor dintr-o căsătorie precedentă, aceste drepturi erau atribuite din toată proprietatea.

În lipsa de succesibili, averea se moştenea de soţul supravieţuitor, dacă soţii au trăit nedespărţiţi până la moarte .

I.6. Codurile civile

Codul civil a împrumutat şi în această materie sistemul atât de criticat al Codului Napoleon. Aşadar, legea cheamă pe soţul supravieţuitor, în calitate de succesor neregulat, la întreaga succesiune a soţului defunct, însă numai înaintea Statului şi după ultima ruda de sânge . În sistemul primitiv al Codului nostru civil, un simplu colateral al gradului al XXII-lea înlătura aşadar, de la moştenire, pe tovarăşul de viaţă al defunctului. Această situaţie succesorală defavorabilă s-ar fi datorat, în Codul francez, unei simple greşeli materiale. În cursul discuţiilor de la Consiliul de Stat, Malleville a cerut să se acorde o pensiune soţului supravieţuitor, dacă acesta era sărac. Treilhard a răspuns că unul din articolele proiectului îi acorda uzufructul unei treimi din bunurile lăsate de soţul predecedat. Cererea lui Malleville a fost respinsă, fără altă cercetare, deşi textul invocat acorda un uzufruct descendenţilor, iar nu soţului.

Se consideră că autorii Codului Na¬poleon au lucrat sub influenţa Legii din Nivose anul II, care cuprindea o dispoziţie asemănătoare. Pe de altă parte, grija de a păstra bunurile în familia de unde proveneau nu a fost în preocupările lor. De asemenea, este probabil că ei au considerat că, prin mijlocirea convenţiilor matrimoniale sau a testamentului, fiecare dintre soţi putea să asigure traiul celuilalt, în cazul morţii sale.