Efectele Contractului de Depozit

Necesitatea de a asigura protejarea patrimoniului, în condiţiile cînd însuşi proprietarul este lipsit de posibilitatea de a-l supravegea, a determinat încă demult apariţia unor norme de drept deosebite, şi anume acelea care se refereau la depozitul unor bunuri.

Doctrina consideră Depozitul ca acel contract în temeiul caruia o persoană, numită deponent, remite un lucru unei alte persoane, numite depozitar, care se obligă cu sau fară plată - să-1 păstreze şi să-1 restituie în natură la cererea deponentului.

Deci reeşind din definiţia dată depozitului depozitarul este obligat, contractual, să păstreze (să conserve) lucrul depozitat şi să-l restituie la cererea deponentului, afară de cazurile în care, potrivit legii, el este obligat, extracontractual, să păstreze lucrul şi să-l restituie altei persoane . Depozitarul nu are nici o obligaţie dacă descoperă şi dovedeşte că el este proprietarul lucrului depozitat sau dacă devine proprietar în cursul depozitului, cînd obligaţiile se sting prin confuziune.

Dacă contractul este cu titlu oneros, deponentul este şi el obligat să plătească remuneraţia convenită. lndiferent de natura contractului (cu titlu gratuit sau cu titlu oneros), deponentul mai poate avea două obligaţii extracontractuale; restituirea cheltuielilor făcute pentru păstrarea lucrului depozitat şi plata despăgubirilor pentru pagubele cauzate depozitarului de acel lucru.

Înainte de a trece la analiza obligaţiilor depozitarului şi deponentului, precizăm că adepţii diviziunii (clasificării) obligaţiilor în obligaţii de rezultat (numite şi obligaţii determinate) şi obligaţie de mijloace (numite obligaţii generale de prudenţă şi diligenţă) consideră ca obligaţia depoizitarului de a păstra lucrul depozitat este o obligaţie de mijloace, iar obligaţi de restituire o obligaţie de rezultat. Concluzia cea mai importantă ce se trage din această clasificare vizează repartizarea sarcinii probei: în cazul obligaţiilor de rezultat, creditorul trebuie să dovedească numai neobţinerea rezultatului, iar debitorul - pentru a nu raspunde - cauza straina exoneratoare; în cazul obligaţiilor de mijloace, pentru angajarea răspunderii debitorului (a depozitarului) sarcina probei revine în întregime creditorului (deponentului), care trebuie să dovedească că debitorul nu s-a comportat cu prudenţă şi diligenţă de care era ţinut, fiind astfel responsabil.

În realitate, potrivit Codului civil, culpa debitorului contractual este prezumată în toate cazurile (prezumţie iuris tantum), el fiind ţinut să dovedească - pentru a fi exonerat de răspundere - intervenţia unei cauze străine care nu-i poate fi imputată. Această regulă privitoare la repartizarea sarcinii probei se aplică, cu precizările legale impuse de natura depozitului, şi în privinţa obligaţiilor şi a exonerarii de răspundere a depozitarului, indiferent că este vorba de obligaţia de păstrare sau de restituire a lucrului depozitat. În plus, nici nu se înţelege cum ar putea deponentul - care nu este obligat (şi nici chiar îndreptaţit) să supravegheze modul în care depozitarul se îngrijeşte de păstrarea lucrului depozitat, neexistînd între ei raporturi de prepuşenie - să dovedească că depozitarul nu s-a comportat cu diligenţa şi prudenţa la care era ţinut. De altfel, chiar dacă depozitarul nu a depus diligenţa şi prudenţa necesară, poate dovedi că aceasta s-a datorat unei cauze străine.

1.Drepturile şi obligaţiile depozitarului.

a) Obligaţia de a păstra lucrul primit în depozit

După încheierea contractului depozitarul se obligă să primească bunul specificat spre păstrare în modul şi termenele stabilite de contract. Neexecutarea acestei obligaţii sau executarea ei necorespunzătoare obligă depozitarul să repare daunele cauzate deponentului. Refuzul depozitarului de a primi bunul spre păstrare se admite doar în cazurile cînd deponentul nu a predat bunul în termenele prevăzute şi contractul nu prevede alte consecinţe. În alte situaţii depozitarul este în drept să solicite executarea în natură a obligaţiei de primire a bunului spre păstrare.

Principala obligaţie a depozitarului rezidă în asigurarea păstrării bunului pe toată durata contractului. Păstrarea bunului presupune întreprinderea tuturor măsurilor necesare pentru asigurarea conformă a integrităţii bunului (evitarea furtului, deteriorării, reducerii valorii bunului etc.). Conţinutul obligaţiei de păstrare a bunului este determinat de categoria depozitului şi de continutul contractului. Astfel, este greu de conceput că camera de bagaje poate fi responsabilă de alterarea produselor aflate în valiza lasată spre păstrare. Întinderea obligaţiei de păstrare a bunului este diferită în funcţie de caraterul oneros sau gratuit al contractului de depozit.

În cadrul depozitului cu titlu oneros, depozitarul este obligat să îngrijească de integritatea bunului primit cu prudenta şi diligenţa unui bun profesionist. Aceasta îl obligă pe depozitar să întreprindă toate măsurile necesare pentru asigurarea păstrării bunului, atât prevăzute de contract, cât şi neprevăzute, însă necesare, determinate de imprejurările concrete.

Neexecutarea obligaţiei de păstrare a bunului ce rezultă dintr-un contract cu titlu oneros se prezumă culpabilă, depozitarul fiind ţinut să repare integral prejudiciul cauzat.

În cazul contractului cu titlu gratuit, depozitarul este dator să se îngrijeas¬că de integritatea bunului ca de propriul bun. Depozitul gratuit se încheie de regulă la iniţiativa deponentului şi în interesul lui. Din acest considerent nu i se poate pretinde depozitarului o grijă mai mare faţă de bunurile deponentului decît de propriile bunuri. Alegând depozitarul, deponentul işi asumă şi riscurile legate de propria alegere. Dacă deponentul se aştepta ca bunul său să fie păstrat în condiţii mai bune, trebuia să aleagă o persoană mai diligentă. În caz de neexecutare sau executare necorespunzătoa¬re a obligaţiei de păstrare, culpa depozitarului va fi apreciată de fiecare dată pornind de la diligenţa depusă de depozitar la conservarea propriilor lucruri. Astfel, dacă depozitarul a expus unui pericol bunurile sale, în urma căruia au pierit sau au fost distruse şi bunurile deponentului, depozitarul trebuie să demonstreze că a păstrat bunurile deponentului în egală măsură cu bunurile sale, ele fiind expuse aceluiaşi pericol. De exemplu, depozitarul nu va răspunde pentru pierderea, distrugerea sau deteriorarea bunului dacă el a salvat în caz de pericol numai bunurile sale şi nu va dovedi că salvarea bunurilor primite la păstrare gratuit a fost imposibilă.