Efectele contractului de donație între părți și opozabilitatea efectelor contractului față de terți

Introducere

Materia contractelor speciale, ca parte integrantă a dreptului privat a obligațiilor civile și comerciale, are ca obiect de reglementare instrumentele juridice prin intermediul cărora se realizează, de regulă, circulația bunurilor (de exemplu vânzarea - cumpărarea, donație, schimbul, împrumutarea), de folosință și conservarea lor (de exemplu locațiunea, depozitul) ori crearea de valori (de exemplu antrepriza).

În dreptul roman contractul de donație era recunoscut ca o înțelegere neformală prin care o parte, donator, pune la dispoziția unei alte părți, donatar, cateva valori din contul patrimoniului său, cu scopul măririi patrimoniului, celui din urmă . Donația poate fi înfăptuită în diverse forme juridice: transmiterea nemijlocită a dreptului de proprietate asupra bunului, în particular, plata sumei de bani sau în forma acordării dreptului de servitute. Un caz aparte al donației era promisiunea de a pune ceva la dispoziție, de a săvârși niște acțiuni determinate - promisiunea de donație.

Deci, încă legislația romană privea donațiunea ca un act prin care o parte numită, donator, își micșorează patrimoniul în favoarea celeilalte părți, numită donatar, cu scopul de a o îmbogăți.

Contractul de donație nu era recunoscut de către clasicii juriști romani ca un contract tipic (contractus), dar se atribuia la înțelegeri nefiind inclus în nicio categorie de contracte (pacta).

În dreptul roman, donația făcea parte din categoria pactelor legitime , adică niște convenții care, fără să fie ridicate la rangul de contracte, vor fi totuși sancționate treptat prin diverse constituții imperial.

Începând cu anul 316 d.Hr., a devenit obligatorie insinuarea actului de donație, altfel spus copierea integral a actului în registrele publice, deci a unui act scris care în practică însoțea actul juridic prin care fusese realizată donația. Insinuarea se cerea în scop de publicitate, pentru ca terții să ia cunoștință de existența respectivului act. În timpul împăratului Constantin, se mai cerea și tradiția efectivă. Împăratul Teodosie al II-lea face obligatorie convenția de dotă independent de orice formă (428 d.Hr.), iar Iustinian convenția de donație. În general, donațiile au fost privite defavorabil în dreptul roman, mai ales în epoca veche și cea clasică, deoarece - micșorând patrimoniul familiilor romane - le slăbeau potențialul economic.

În același timp dreptului roman îi era cunoscut și revocarea donațiunilor. Așa donatorul putea revoca donațiunea pentru ingratitudinea donatarului. La origine, ingratitudinea a fost o cauză de revocare a donației numai în cadrul raporturilor dintre patroni și clienți . În epoca lui Justinian această cauză de revocare a fost extinsă și la alte donații.

În vechiul drept francez, donațiile nu erau deloc favorizate, din contră, tendințele erau în sensul de a se conserva bunurile în familie, mai ales pentru că, în acea perioadă, rezerva nu îi proteja pe moștenitorii de sânge decât împotriva liberalităților testamentare. Antipatia epocii față de liberalitățile convenționale este lesne de înțeles din perspectiva încercării de a menține bunurile în cadrul aceleiași familii. Pentru a se da o și mai mare eficiență principiului irevocabilității, în anul 1731, în Franța a fost introdusă pentru prima dată formalitatea autentificării donațiilor .

În dreptul românesc donația este definită , potrivit art. 985 din Noul Cod Civil: „Donația este contractul prin care, cu intenția de a gratifica, o parte, numită donator, dispune în mod irevocabil de un bun în favoarea celeilalte părți, numită donatar.”

Art. 985 definește donația ca fiind un contract, deci reprezintă un acord de voințe , cât și faptul că transferul dreptului de proprietate se face cu intenție liberală - intenția de a gratifica , ceea ce reprezintă cauza actului de donație și justifică sărăcirea patrimoniului donatorului și îmbogățirea patrimoniului donatarului. Astfel donația poate fi definită ca fiind un contract solemn, unilateral si cu titlu gratuit prin care una din parti, numita donator, cu intentie liberala isi micsoreaza in mod actual si irevocabil patrimoniul sau cu un drept (real sau de creanta), marind patrimoniul celeilalte parti, numita donatar, cu acelasi drept, fara a urmari sa primeasca ceva in schimb .

Donația este un contract distinct, independent care are reguli specifice în raport cu toate celelalte contracte civile. În concepția Noului Cod Civil donația este și singurul contract prin care se poate realiza o liberalitate .