Exercitarea dreptului la apărare în justiție și implicațiile acesteia

Analiza normelor juridice procedurale privind apararea in cadrul procesului civil si penal

Normele de drept procesual reglementeaza actiunea civila, exercitarea si incheierea sa, fapt ce include in acest sens modalitatile de acuzare precum si cele de aparare intr-un process civil sau penal.

In Declaratia Universala a Drepturilor Omului care cuprinde si numeroase drepturi civile, politice, economice, sociale si culturale se aminteste si dreptul la aparare:

• “nimeni nu poate fi arestat, detinut sau exilat in mod arbitrar” (art. 9)

• “orice persoana are dreptul, in deplina egalitate, sa fie ascultata in mod echitabil si public de un tribunal independent si impartial, care va hotara fie asupra drepturilor si obligatiilor sale, fie asupra temeiniciei oricarei acuzatii in materie penala indreptata impotriva ei” (art.10)

• Orice persoana acuzata de un delict este prezumata nevinovata pana cand vinovatia va fi dovedita in mod egal in cursul unui proces public in cadrul caruia i s-au asigurat toate garantiile necesare apararii sale” (art. 11 alin. 1)

In cadrul procesului, dreptul la aparare este element-cheie, in jurul caruia se construieste un caz, urmarind normele procedurale si principiile fundamentale a caror aplicare garanteaza respectaresi apararea drepturilor si intereselor subiectilor de drept.

Acestea pot fi clasificate:

• In functie de obiect: norme de organizare, de competenta si de procedura propriu-zisa

• In functie de intinderea campului de aplicare: norme generale si speciale

• Dupa caracterul conduitei: norme imperative si dispozitive.

Exercitare drepturilor in justitie se refera la normele juridice care urmaresc modul in care sunt organizate si se desfasoara judecatile si felul in care se executa hotararile judecatoresti si alte titluri executorii.

Luand in discutie actiunea civila se implica toate mijloacele procesuale pe care legea le pune la dispozitia unei personae in vederea protejarii drepturilor subiective si solutionarii procesului. Aceasta actiune ia nastere din momentul incalcarii dreptului subiectiv si nu se confunda cu cererea de chemare in judecata.

Odata inceputa aceasta actiune, va fi stabilita competenta sa.

C A P I T O L U L I

1. Noţiuni introductive

Sistemul de judecată pe acest teritoriu are un istoric şi o evoluţie demnă de apreciere, preocuparea legiuitorului român, de-a lungul istoriei sale fiind aceea de a oferi cadrul procesual de desfăşurare al soluţionării conflictelor dintre cei ce apelează la organele de justiţie spre rezolvarea neînţelegerilor ivite în viaţa de zi cu zi în raporturile lor economice ori sociale, între subiectele de drept.

Spectaculoasa resurecţie a statului de drept, marcând trecerea de la «dreptul statului» la «statul dreptului» , subordonarea deci a statului faţă de drept redimensionează una din funcţiile statului, şi anume cea de aplicarea dreptului. Printr-un original circuit se ajunge ca statul, autorul dreptului, să se subordoneze acestuia, inclusiv prin desfăşurarea unor activităţi specifice de realizare a dreptului, precum: emiterea unor reguli de drept pentru aplicarea altor reguli, ierarhic superioare; exercitarea unor prerogative sau atribuţii; rezolvarea conflictelor care apar în procesul particularizării regulilor emise sau prerogativelor exercitate.

Indiferent însă de natura activităţilor desfăşurate pentru realizarea dreptului, în sens mai larg vorbind, pentru înfăptuirea uneia dintre funcţiile statului, autorităţile acestuia trebuie să acţioneze pe baza şi în limitele competenţei prestabilite prin regulile de drept.

Codul de procedură civilă debutează prin a se referi, chiar în primele sale articole la regulile de competenţă. Această reglementare este firească dacă se ţine seama de importanţa regulilor procedurale prin intermediul cărora se statornicesc atribuţiile instanţelor judecătoreşti. Într-adevăr, în cazul declanşării unui litigiu, prima problemă care trebuie rezolvată de reclamant este aceea de a determina instanţa competentă.

Totuşi, codurile moderne, deşi acordă aceeaşi importanţă majoră problemelor de competenţă, încep printr-o prezentare generală a principiilor de bază ale procedurii judiciare. Este tendinţa tuturor codurilor moderne, tendinţă care a început odată cu adoptarea Codului civil german de la sfârşitul secolului al XIX-lea. Codul nostru de procedură civilă urmeză aceeaşi tendinţă a codurilor moderne.