Garanțiile personale - Drept civil - Teoria generală a obligațiilor

Abstrasct:

Dintre cele două fațete ale obligației: un drept al creditorului și o datorie a debitorului, a existat întodeauna preocuparea pentru îndeplinirea ei.

Pentru acestea, romanii au conceptut instituția juridică a garanției - sponsio fidepromissio fideiussio - prin care o altă persoană este responsabil pentru îndeplinirea obligației, pentru cazul în care debitorul nu ar fi făcut-o. Această responsabilitate poate fi personală sau reală.

În cazul profesioniștilor comercianți, garantarea obligațiilor prin garanțiile personale, aduce, în ipoteza în care debitorul nu și-a respectat obligația asumată, posibilitatea de a îl urmari pe fideiusor, în vederea realizarii creanței, iar acesta raspunde cu toate activele sale.

O lunga perioadă de timp, dreptul privat român a reglementat o singură forma de garanție personală, și anume fideiusiunea, iar celelale forme de garanții autonome au fost asimilate acesteia.

Acest lucrul s-a schimbat cu intrarea în vigoare a Noului Cod Civil, care reglementează distinct scrisoarea de garanție și scrisoarea de confort.

Prin această lucrare vom analiza progresele facute în materia garantiilor personale in principal, ale fidejusiunii prin încercarea de a stabili regimul lor juridic, astfel cum îl regasim în Noul Cod Civil.

1. Introducere

Garanțiile sunt acele mijloace care sunt menite să apere pe creditori contra insolvabilității debitorilor lor .

În fapt, scopul final al unei obligații îl constituie executarea ei, iar în acest caz, creditorul își ia toate măsurile corespunzătoare pentru a preîntâmpina orice insolvabilitate a debitorului.

Instituția garanțiilor a fost creată în interesul creditorilor pentru a avea siguranța ca își vor valorifica drepturile de creanță la scadență.

Garanția personala reprezintă garantarea creditului contractat cu toate bunurile prezente și viitoare, mobile si imobile. În cazul în care titularul creditului nu mai platește, banca poate să execute silit orice bun din proprietatea acestuia.

Când acel vinculum juris pe care îl reprezintă raportul de obligație nu oferă creditorului siguranța suficientă ca va fi satisfăcut, legea permite acestui creditor să-și adauge o a doua obligație care o va înlocui pe cea dintâi în cazul imposibilității de executare.

Această a doua obligație este o obligație subsidiară, deoarece nu acționează decât în cazul în care obligația principală nu poate fi executată.

Cele mai vechi sunt garanțiile personale și prezentau un caracter formalist, de unde și denumirea de garanții personale formale.

Creditorii, în scopul de a fi ocrotiți de o insolvabilitate eventuală a debitorilor au întrebuințat 3 forme verbale după cum urmează: sponsio, fidepromissio, fideiussio.

Această instituție, a garanțiilor, care formează materia obligațiilor civile, este una dintre cele mai importante, fiind mijlocul prin care se asigură executarea acestora .

Trebuie menționat că, garanțiile sunt de doua feluri: garanții personale, care constau în obligația asumată de o persoană, alta decât debitorul său de mai multe asemenea persoane, de a executa obligația principală, adică a debitorului, în cazul în care acesta nu va plăti.

Obligația de garanție este subsidiară și accesorie obligației debitorului. Această garanție se numește fideiusiune sau cauțiune.

Garanțiile reale constau în afectarea specială a unui bun pentru garantarea obligației. Cu privire la acest bun, există un drept real accesoriu, de garanție, din care decurge pentru creditor dreptul de preferință si dreptul de urmărire. Sunt garanții reale gajul, ipoteca si privilegiile. Dreptul de gaj si cel de ipotecă se instituie de către debitorul principal asupra propriilor bunuri, care în acest fel nu mai sunt supuse concursului creditorilor, deoarece la scadentă, creditorul garantat va putea, în caz de neplată, sa se despăgubească din vânzarea bunului grevat de garanție, fiind preferat celorlalți creditori. O forma de garanție reală imperfectă este dreptul de garanție .

În unele ramuri de drept există forme specifice de garantare a obligațiilor, de exemplu în dreptul comerțului internațional, dreptul comercial, dreptul aerian, dreptul maritim.

Conform Legii nr.287/2009 privind Codul Civil român, Noul Cod Civil a modificat radical concepția de ansamblu asupra materiei, optând, după modelul codului civil italian, codului civil elvețian și al codului civil olandez, pentru o concepție monistă de reglementare a raporturilor de drept privat.

Totalitatea reglementărilor privitoare la persoane, relațiile de familie si relațiile comerciale au fost încorporate în Codul Civil, diviziunea tradițională în raporturi civile și raporturi comerciale nu a mai fost menținută, și au fost consacrate diferențieri de regim juridic în funcție de calitatea de profesionist, respectiv non-profesionist a celor implicați în raportul juridic obligațional .

De-a lungul timpului, am avut o viziune clară, dat fiind faptul că s-a menținut în vigoare sistemul obligațional instituit de Codul Civil de la 1864.

Această instituție s-a bucurat de stabilitate, fără să sufere modificări de esență, ci doar a evoluat, în concepția Noului Cod Civil, dar mai ales datorită interpretărilor date de doctrina si de practica judecătorească.