Hotărârea Judecătorească - Act Jurisdicțional al Instanței

I. HOTĂRÂREA JUDECĂTOREASCĂ

-ACT JURISDICŢIONAL AL INSTANŢEI -

I.1. Precizări prealabile

Hotărârea reprezintă actul jurisdicţional de dispoziţie al instanţei, prin care aceasta se dezînvesteste de soluţionarea litigiului concret ce i-a fost dedus spre judecată. Rolul judecătorului constă în a da soluţii problemelor de natură juridică pe care părţile vin să i le supună judecăţii, în a spune dreptul (iuris dictio) după ce i-au fost prezentate si demonstrate faptele (da mihi factum, dabo tibi ius).

Chestiunile de drept care trebuie să primească rezolvare în cadrul activităţii de judecată finalizate prin hotărârea judecătorească au atât caracter general, abstract – de ex., când, interpretându-se în prealabil legea, nu se urmăreste decât sesizarea regulii în forma sa pur obiectivă, fără plasarea în ipoteza specială a unui caz determinat – cât si caracter concret, cu referire la situaţia particulară adusă spre dezlegare, în faţa instanţei.

Actul jurisdicţional al instanţei se deosebeste în mod esenţial de actul jurisdicţional îndeplinit de alte autorităţi (de ex, cele administrative), prin aceea că dispune de o forţă, în sensul că în situaţia nesupunerii, neconformării de bunăvoie dispoziţiilor sale, aducerea lui la îndeplinire este asigurată pe cale coercitivă, prin forţa publică a statului.

Asadar, prin hotărârea judecătorească nu doar se dă răspuns problemei încălcării legii, existenţei sau nu, a vreunei neconcordanţe între situaţia de fapt si cea de drept, ci se realizează, dată fiind natura actului, posibilitatea valorificării silite a acestuia (a drepturilor recunoscute si a situaţiilor stabilite în urma verificării jurisdicţionale).

În acelasi timp, autoritatea de lucru judecat, ca efect specific al actului jurisdicţional, răspunde nevoii de securitate juridică, interzicând părţilor readucerea aceluiasi litigiu în faţa instanţei, ele fiind datoare să se supună efectelor obligatorii ale hotărârii, fără posibilitatea de a mai pune în discuţie ceea ce s-a transat deja pe calea judecăţii.

Asadar, se poate spune că hotărârea este înzestrată cu o eficienţă specifică, ce o deosebeste de categoria celorlalte acte aflate în ordinea juridică.

I. 2. Criterii de delimitare

În doctrină au fost propuse mai multe criterii de delimitare a actului jurisdicţional si de diferenţiere a acestuia de alte acte juridice – care, la fel ca si în situaţia hotărârii judecătoresti, vin să dea dezlegare unor probleme de drept. Astfel, s-a arătat că în vederea calificării unui act ca fiind jurisdicţional urmează a se folosi:

– criteriul formal (care presupune luarea în considerare a organului sau a persoanei care îndeplineste actul; recunoasterea de către legiuitor a valorii jurisdicţionale a actului; respectarea formei interne a actului si într-o accepţiune mai largă, a formelor exterioare privitoare la principiile desfăsurării procesului;

– criteriul funcţional (presupune existenţa unei contestaţii, a unui litigiu care îsi găseste rezolvarea; puterea de lucru judecat a actului care împiedică repunerea în discuţie între părţi a modalităţii de rezolvare a contestaţiei;

– criteriul material (care înseamnă interpretarea legii, prin determinarea, în abstract, a regulii aplicabile si apoi rezolvarea în concret a problemei de drept, raportată la situaţia de fapt);

– criteriul organic (care vizează modalitatea de organizare a instanţelor pe criteriul ierarhic – cu posibilitatea modificării hotărârilor în căile de atac –, independenţa instanţelor si în principiu, colegialitatea completului de judecată;

– criteriul teleologic (care se fundamentează pe finalitatea funcţiei jurisdicţionale, aceasta constând efectiv în a spune dreptul, adică în a realiza verificarea situaţiei juridice cu ajutorul unei constatări care constituie, ea însăsi, actul jurisdicţional si cu condiţia ca, cel care procedează astfel la verificarea situaţiei juridice să fie un terţ faţă de părţile interesate în cauză).