Importanța juridică a posesiei

Capitolul I. Noţiunea şi caracterele posesiei

§. 1.1. Definiţia posesiei

Posesiunea are semnificaţie juridică pentru că este pusă realitatea aparentă în relaţie cu dreptul. Ea constă în stăpânirea de fapt asupra unui lucru corporal. Sub aspect istoric, instituţia posesiunii apare în legătură cu folosirea ogorului public (ager publicus). El aparţinea statului roman şi era dat în folosinţă persoanelor particulare, existând astfel o posesiune privată în folosul cetăţenilor.

Etimologia cuvântului provine din verbul latin possidere, care înseamnă a sta pe ceva, a stăpânii, a poseda un bun. La început, starea de fapt a posesiunii nu era ocrotită de drept. Treptat s-a simţit nevoia şi s-a impus ocrotirea posesiunii, chiar dacă posesorul nu era şi proprietarul terenului. Cuceririle Romei s-au extins, la început pe teritoriile Italiei şi mai apoi în afara hotarelor acesteia. Pământurile învinşilor au intrat în patrimoniul, statului care a permis cetăţenilor şi altor categorii de persoane să le ocupe faptic şi să le cultive în schimbul unor sume de bani. Cetăţenii şi păturile spoliate de pământ, dar care îl foloseau fără să mai fie proprietari, aveau între ei o serie de neînţelegeri şi conflicte, a căror soluţionare era dificilă pentru că nu puteau utiliza acţiunea în revendicare, nefiind proprietari. Pentru a soluţiona conflictele între cetăţenii romani privitoare la delimitări, hotărnicii, precum şi între cetăţeni şi băştinaşi, odinioară proprietari, a apărut necesitatea unui instrument juridic, pentru apărarea posesiunii aşa-ziselor interdicte (interdicta). Prin mijlocirea interdictelor s-au creat şi măsuri de protecţie a posesiei în sensul respectării unor situaţii de fapt anterior existente.

Conceptul de posesiune a stat în permanenţă în preocuparea doctrinei juridice. În secolul al XIX-lea apar două mari curente: doctrina lui K. Savigny , după care posesiunea era legată într-un cerc restrâns, fără a fi o instituţie, având postulatul “animus et corpus, animus domini, animus rem sibi habendi, animus possidentis”. Al doilea curent, reprezentat de doctrina lui R. Ihering , care se abate de la acest postulat, gravitând spre o nouă definiţie, legată de scopul economic, folosinţa după destinaţie a obiectului, posesiunea fiind manifestarea exterioară a voinţei unei persoane, “prin care această persoană aduce un nex cu sine, un obiect în relaţiunile sale totale sau parţiale, prin care acel obiect se prezintă, că de fapt ei îi aparţine”. Relaţia dintre persoană şi obiect înfiinţează posesiunea, prin stăpânirea acestuia.

În dreptul civil roman posesiunea reprezenta „o stare de fapt constînd în stăpînirea materială a unui lucru, o stăpînire ce se bucură de protecţie juridică”.

În practică, posesia era confundată cu proprietatea, deoarece în cele mai multe cazuri posesorul era în acelaşi timp şi proprietarul lucrului. Posesia constă în exercitarea actelor materiale prin care se realiza dreptul de proprietate. Timp îndelungat, posesia nu a fost sancţionată în mod diferit faţă de proprietate şi nu era ocrotită din punct de vedere juridic, dacă posesorul lucrului nu avea în acelaşi timp şi calitatea de proprietar al lucrului respectiv, romanii considerînd posesiunea doar o simplă stare de fapt.

Printre noile instituţii cuprinse în Codul Civil în vigoare se numără şi „posesiunea”, reglementată în cartea a doua, „Drepturile reale”, art. 303-314 . Ar fi greşit să afirmăm că legislaţia anterioară codului nu ar fi conţinut reglementări ale posesiunii ca stare de fapt. Aducem drept exemplu art. 152 din Codul Civil din 1964, care reglementa un efect al posesiunii, şi anume dobîndirea, de către dobînditorul de bună credinţă (acesta fiind cel care poseda un bun fără să aibă un drept legal asupra lui), a dreptului de proprietate asupra fructelor civile sau naturale ale bunului posedat. Legislaţia civilă anterioară, în virtutea diferiţilor factori, nu îngloba întreaga gamă de norme care ne-ar fi permis să vorbim despre existenţa unei „veritabile” posesiuni ca o stare de fapt , cu toate efectele ei juridice.

Trebuie să menţionăm că posesiunea reglementată în Titlul II di Cartea Dreapturile reale nu este acel drept de posesiune cunoscut în majorităţii, adică nu este un atribut al dreptului de proprietate. Dreptul de a poseda aparţine numai proprietarului sau titularului altor drepturi. Ceilalţi posesori de fapt posedă fără a avea dreptul de a poseda şi drepturile care izvorăsc în favoarea lor din faptul posesiunii constituie consecinţele juridice ale posesiunei, şi nu consecinţe ale dreptului de a poseda. În materie de posesiune important este faptul esteriorizării, ceea ce face posibilă stăpînirrea bunului.