Interpretarea Normelor Juridice

I. Particularităţile şi evoluţia sistemului sancţionator

pentru minori

1. Răspunderea penală a minorilor

Problema răspunderii penale a minorilor şi în genere problema prevenirii şi combaterii delicvenţei juvenile a constituit şi continuă să constituie una dintre problemele cele mai grele şi mai dramatice care se pun pe planul politicii penale şi al dreptului penal. Actualitatea acestei problematici este întreţinută de realitatea fenomenului infracţional în rândul tineretului şi al adolescenţilor, iar dramatismul acestei situaţii este determinat de însăşi natura criminalităţii juvenile în care se întâlnesc lipsa capacităţii depline de înţelegere a semnificaţiei sociale a pedepselor şi lipsa de experienţă, care împinge adesea la fapte necugetate pe un adolescent.

Legea noastră penală prevede, de altfel ca toate legislaţiile penale contemporane, răspunderea penală a minorilor, condiţionată de constatarea, pentru cei care aveau 14 ani, dar nu aveau încă 16 ani. În aceste condiţii, fapta săvârşită cu vinovăţie de către făptuitorul minor este infracţiune, iar făptuitorul este infractor şi trebuie să răspundă penal.

Existenţa răspunderii penale are drept consecinţă inevitabilă aplicarea pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită. În cazul delicvenţilor minori, problema specială ce se pune spre rezolvar este aceea a sancţiunii în care trebuie să se concretizeze răspunderea penală, având în vedere tocmai particularităţile psihico-fizice ale minorilor.

2. Evoluţia sistemului sancţionator al minorilor în

România

Sistemul sancţionator al minorilor infractori a urmat, în dreptul nostru penal până în august 1944, aceeaşi evoluţie pe care au cunoscut-o sistemele occidentale. Codul penal de la 1864 nu prevedea un sistem de sancţiuni special pentru minori, pedepsele ce li se aplicau erau însă mai uşoare. Abia în Codul penal de la 1936 a fost prevăzut un regim sancţionator mix, alcătuit din pedepse şi măsuri educative numite măsuri de siguranţă şi prevăzute laolaltă cu acestea. Legea prevedea că minorului care răspundea penal i se puteau aplica fie măsuri de siguranţă cu caracter educativ, fie pedepse. Ca măsuri de siguranţă educative, legea prevedea libertatea supravegheată şi internarea într-un institut de reeducare morală, iar ca pedepse prevedea mustrarea, ca sancţiune penală specifică, şi închisoare corecţională, specie de pedeapsă privată de libertate care se aplica pentru infractorii majori. Legea prevedea regula că pedepsele puteau fi aplicate minorilor numai atunci cănd instanţa îşi făcea convingerea că aplicarea măsurilor de siguranţă cu caracter educativ ar fi nesatisfăcătoare. Sistemul sancţionator al minorilor, consacrat de Codul penal român de la 1936 exprima concepţii înaintate ale timpului, ceea ce explică menţinerea sa în vigoare, fără modificări deosebite, până la intrarea în vigoare, la 1 ianuarie 1969, a actualului Cod penal.