Izvoarele Dreptului Comunitar

Introducere

Izvoarele Dreptului comunitar sunt definite ca modalitati specifice prin care regulile de conduita considerate necesare în structurile europene devin norme de drept prin acordul de vointa al statelor membre.

În sens material, realitatile europene, cerintele dezvoltarii economice si sociale configureaza vointa statelor de a stipula anumite norme juridice.

În sens formal, regulile de conduita considerate necesare în structurile europene pot fi exprimate în tratate, acorduri, directive, regulamente, decizii, etc.

Dupa modalitatile de exprimare a regulilor de conduita din structurile europene se disting izvoare primare ale Dreptului comunitar si izvoare secundare ale aceluiasi drept.

I. Izvoarele originale (primare)

La început, putem spune că, dreptul primar reprezintă acea parte a drept¬ului comunitar în care: se definesc Comunităţile Europene; se enunţă obiectivele acestora; se descriu instituţiile responsabile cu realizarea acestor obiective; se stabilesc competenţele materiale şi formale ale instituţiilor, în scopul realizării obiectivelor.

Majoritatea deciziilor juridice care formează Dreptul primar nu reprezintă emanaţii ale instituţiilor comunitare, ci ale statelor membre, cuprinse în Tratatele constitutive ale comunităţilor şi în modificările ulterioare.

De aceea, se poate afirma că Dreptul primar nu era al Comunităţilor europene, ci referitor la Comunităţile Europene.

In categoria izvoarelor primare sunt incluse actele juridice fundamentale ale dreptului comunitar constituite de tratatele Europene şi protocoalele anexe, stabilite în baza acordurilor dintre statele membre.

Într-o ordine cronologică, aceasta este lista actelor juridice care formează dreptul primar

1. Tratatul constitutiv al Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului semnat la Paris, la 18 aprilie 1951

2. Tratatul constitutiv al Comunităţii Europene, semnat la Roma la 25 martie 1957

3. Tratatul constitutiv al Comunităţii Europene a Energiei Atomice, semnat la Roma, la 25 martie 1957

4. Convenţia asupra unor instituţii comune ale Comunităţilor Europene semnată la Roma, la 25 martie 1957. În baza acestei convenţii şi având drept scop evitarea unei multiplicări excesive a instituţiilor, se decide ca Adunarea Parlamentară şi Curtea de Justiţie ale CEE şi CEEA (ce se creau la acel moment) să fie aceleaşi cu cele deja existente pentru CECA astfel încât Adunarea şi Curtea celor trei comunităţi să fie comune chiar dacă restul instituţiilor rămâneau separate.

5. Tratatul care instituie un Consiliu unic şi o Comisie unică a comunităţilor Europene", din 1967 şi „Protocolul asupra privilegiilor şi imunităţilor Comunităţilor, semnat la Bruxelles, la 8 aprilie 1965.

Respectivul tratat, cunoscut drept „Tratatul de Fuziune" stabilea că atât Consiliul va fi comun celor trei Comunităţi funcţionând ca şi „Consiliul Comunităţilor Europene", precum şi Comisia, care va fi de asemenea comună celor trei comunităţi, absorbind competenţe ale „înaltei Autorităţi" a CECA, dar şi pe cele ale Comisiei CEE şi ale Comisiei CEEA şi devenind, astfel, Comisia Comunităţilor Europene.

Prin aceasta se termină procesul de simplificare instituţională, început prin Convenţia de la Roma din 25 martie 1957, astfel încât, deşi rămân toate cele trei Comunităţi, instituţiile acestora -Consiliul, Comisie, Adunare şi Curte — vor fi comune celor trei comunităţi (ceea ce va face să existe patru instituţii comunitare în loc de 12, câte ar fi rezultat dacă nu se realiza fuziunea).

6. „Decizia prin care se modifică unele dispoziţii bugetare ale tratatelor constitutive ale Comunităţilor Europene şi a Tratatului care instituie un Consiliu unic şi o Comisie unică a Comunităţilor Euro¬pene", semnat la Luxembourg, la 21 aprilie 1970. Această decizie, modifică redactarea iniţială a tratatelor constitutive ale Comunităţilor Europene stabilind, ca mijloc de finan¬ţare a activităţilor comunitare, un sistem de resurse proprii bazat, fundamental, pe drepturile de vamă şi alte taxe pe comerţul ex¬terior.

7. „Tratatul referitor la aderarea la Comunităţile Europene a Regatu¬lui Danemarcei, Republicii Irlanda şi Regatului Unit al Marii Bri¬tanii şi Irlandei de Nord", semnat la 22 ianuarie 1972. Acest tratat nu a presupus modificări în articularea tratatelor con¬stitutive a Comunităţilor Europene, dar le-a precizat în vederea adap¬tării compoziţiei instituţiilor comunitare la noua situaţie creată de aderarea unor noi state.

8. „Tratatul de modificare a unor dispoziţii ale Protocolului asupra Băncii Europene de Investiţii", semnat la 10 iulie 1975. Acest tratat nu a introdus nici o altă modificare în redactarea trata¬telor constitutive în afara celei din titlu.

9. „Tratatul de modificare a unor dispoziţii financiare ale tratatelor ce instituie Comunităţile Europene şi ale Tratatului care instituie un Consiliu unic şi o Comisie unică a Comunităţilor Europene, sem¬nat la 22 iulie 1975. Acest tratat a modificat serios (întărindu-le) competenţele Parla¬mentului European în sfera bugetară cât şi sistemul de resurse proprii comunităţilor (aşa cum se stabilise prin Decizia din 21 aprilie 1970) incluzându-se, între acestea, şi posibilitatea „recoltării" unui procent din baza TVA — iniţial 1% — a fiecărui stat membru.

10. Decizia prin care se aprobă Actul referitor la alegerea reprezentanţilor în Adunarea Parlamentară prin sufragiu universal direct, semnată la 20 septembrie 1976. Această decizie a modificat redactarea tratatelor constitutive deoarece membrii Parlamentului European nu mai erau desemnaţi de către parlamentele naţionale.

11. Tratatul referitor la aderarea Republicii Elene la Comunităţile Europene, semnat la Atena la 28 mai 1979. Acest tratat nu a presupus modificări în „articularea" tratatelor constitutive, în afara celor rezultate din necesitatea adaptării componentelor instituţiilor comunitare la noua situaţie creată prin aderarea Greciei.

12. Tratatul prin care se modifică tratatele constitutive ale Comunităţilor Europene în ceea ce priveşte Groenlanda, în esenţă, prin acesta se codifică încetarea aplicării tratatelor constitutive în cazul Groenlandei.