Limitele convenționale ale dreptului de propritate

1.Definiție

În doctrina de specialitate au fost formulate mai multe definiții ale dreptului de proprietate, cea mai completă dintre acestea fiind aceea potrivit cu care dreptul de proprietate este acel drept subiectiv care dă expresie apropierii unui lucru, permițând titularului său să exercite posesia, să folosească și să dispună de acel lucru, în putere proprie și în interes propriu, în cadrul și cu respectarea dispozițiilor legale

Conform art. 136 alin. (1) din Constituţie proprietatea este publică sau privată. În continuare art. 555 alin. (1) Noul Cod Civil, defineşte proprietatea privată ca fiind dreptul titularului de a poseda, folosi şi dispune de un bun în mod exclusiv, absolut şi perpetuu, în limitele stabilite de lege.

Analizând atât definiţiile din doctrina cât şi definiţia legală din Noul Cod Civil, observăm că dreptul de proprietate este cel mai important şi mai amplu drept real. Dreptul de proprietate este un drept total care îi conferă proprietarului toate puterile asupra bunului său

2.Atributele dreptului de proprietate

Dreptul de propietate este un drept real tip care absoarbe toate utilităţile bunului şi conferă titularului său un ansamblu de puteri ce poate fi descompus în trei atribute : posesia (ius possidendi), folosința (ius utendi și ius fruendi) și dispoziția (ius abutendi).

Cele trei atribute ale dreptului de proprietatesunt exercitate împreună şi în putere proprie doar de către titularul acestui drept, în timp ce alte persoane care ar exercita aceste atribute, le exercită în virtutea puterii transmise lor de către proprietar şi în conformitate atât cu dispoziţiile legii cât şi cu drepturile şi obligaţiile născute din contract.

De asemenea titularul dreptului de proprietate exercita atributele în interes propriu, fie ca o face în nume propriu sau prin intermediul altora.

2.1.Posesia (ius possidendi)

În Codul civil anterior, posesia că stare de fapt era reglementata, în mod accesoriu şi fragmentat, în cadrul altor instituţii. În Noul Cod Civil, posesia este reglementată în Cartea a III-a (“Despre bunuri”), Titlul VIII (“Posesia”), începând cu art. 916, care spune că “Posesia este exercitarea în fapt a prerogativelor dreptului de proprietate asupra unui bun de către persoana care îl stăpâneşte şi care se comportă ca un proprietar” Această reglementare este autonomă şi unitară, depăşindu-se astfel inconvenientele existente în Codul civil din 1864

Posesia reprezintă sub, aspect juridic, aproprierea stăpânirii bunului care face obiectul dreptului de propietate privată, adică relaţia dintre proprietar şi bunul său. Posesia ca element de drept, exprima dreptul de a apropria şi a stăpâni bunul, prin putere proprie şi în interes propriu

Atunci când vorbim despre posesie ca atribut al dreptului de proprietate , putem spune că starea de fapt a stăpânirii bunului se suprapune perfect peste starea de drept, stăpânitorul fiind însuşi titularul dreptului de proprietate asupra bunului stăpânit Astfel putem spune că proprietarul posesor exercita o stare de drept, în timp ce posesorul neproprietar exercita o simplă stare de fapt.

Totuşi, trebuie avut în vedere că deşi nu se confunda cu proprietatea, posesia că stare de fapt este ocrotita prin lege şi din acest motiv ea creează efecte juridice.

2.2.Folosința (ius utendi și ius fruendi)

Prin acest atribut se desemnează facultatea conferită titularului dreptului de proprietate de a uza de lucrul său (ius utendi) precum şi facultatea de a pune în valoare lucrul prin exploatarea acestuia, dobândind fructele pe care le poate obţine din acesta (ius fruendi)

2.2.1.Ius utendi :

Reprezintă facultatea recunoscută titularului dreptului de proprietate de a utiliza bunul ce formează obiectul dreptului în materialitatea sa prin putere proprie şi în interes propriu