Limitele Dreptului de a Dispune pentru Cauză de Moarte

Dreptul persoanei de a dispune prin testament de moştenirea sa, în conformitate cu prevederile legale, îşi are temeiul în existenţa dreptului de proprietate. Acest drept a fost recunoscut încă din antichitate.

În dreptul roman, testamentul avea o mare importanţă , principiile sale fiind preluate în dreptul modern.

Persoana fizică, în temeiul dreptului de dispoziţie, are posibilitatea de a dispune de soarta bunurilor sale nu numai prin acte juridice între vii, dar şi printr-un act de ultimă voinţă pentru timpul când nu va mai fi în viaţă, înlăturând în acest fel aplicabilitatea normelor juridice care reglementează devoluţiunea succesorală legală pentru ipoteza în care persoana a încetat din viaţă fără a fi lăsat un testament valabil ( ab intestat ) .

În cazul transmisiunii testamentare, determinarea persoanelor chemate la moştenire precum şi întinderea drepturilor şi obligaţiilor ce se cuvin acestora din moştenire este opera de ultimă voinţă a celui ce o lasă, însă în limitele şi condiţiile prevăzute de lege.

Codul civil - art.800, dispune că: ,,Nimeni nu va putea dispune de avutul său cu titlu gratuit, decât în formele prescrise de lege pentru donaţiuni între vii sau prin testament”. Din acest text de lege rezultă că forma juridică prin care se dispune pentru cauză de moarte este testamentul.

Pornind de la ideea că orice persoană fizică poate dispune aşa cum doreşte de bunurile sale pentru o perioadă când nu va mai fi în viaţă, din anumite raţiuni, legea civilă nu a recunoscut acest drept decât în anumite limite, prin una din limite instituind că nimeni nu poate dispune pentru cauză de moarte de patrimoniul său decât prin acte juridice esenţialmente revocabile, fiind interzise pactele asupra unei succesiuni viitoare.

Textele din Codul civil care se referă la interdicţia pactelor asupra succesiunilor viitoare sunt art.965 şi art.702 C.civ.

Art.965 C.civ. prevede că pot face obiectul unei obligaţii şi bunurile viitoare, cu excepţia succesiunilor deschise, chiar dacă ar exista acordul celui despre a cărui moştenire este vorba, iar art.702 C.civ. opreşte renunţarea la moştenirea unei persoane în viaţă sau înstrăinarea drepturilor eventuale într-o asemenea moştenire.

Din analiza acestor texte legale, rezultă că pactul asupra unei succesiuni viitoare este o convenţie nepermisă expres de lege, prin care una dintre părţi dobândeşte drepturi eventuale din acea moştenire sau renunţă la ele.

Pentru a ne afla în prezenţa unui pact asupra unei succesiuni viitoare, se cer întrunite patru condiţii:

a) să existe o convenţie, Codul civil interzicând însă şi actele juridice unilaterale de acceptare sau renunţare la moştenire, cât timp moştenirea nu este deschisă, actul de moştenire succesorală neputând avea obiect ;

b) pactul să aibă drept obiect o moştenire nedeschisă, ori o parte sau un bun singular din acea moştenire ;

c) drepturile care se dobândesc sau la care se renunţă să fie drepturi succesorale eventuale (orice drept succesoral este eventual până în clipa morţii lui de cujus);

d) pactul să nu fie permis în mod excepţional de lege .

În materia contractului de societate, art.1526 C.civ., ca o excepţie de la cele enunţate mai sus, recunoaşte ca valabilă convenţia prin care asociaţii se înţeleg ca societatea să continue - cu moştenitorii - în cazul morţii unuia dintre asociaţi . Valabilitatea unei asemenea convenţii este recunoscută şi prin art.170 şi 171 din Legea nr.31/1990, privind societăţile comerciale.

În dreptul nostru pactele asupra succesiunilor viitoare sunt lovite de nulitate absolută. Astfel, vor fi nule :

-cesiunea drepturilor succesorale ale unui moştenitor făcută înaintea morţii lui de cujus

-împărţeala între moştenitori a unei succesiuni nedeschise încă;

-renunţarea, înaintea morţii lui de cujus la beneficiul de inventar;

-convenţia prin care moştenitorii prezumtivi convin că nu vor aplica testamentul autorului lor sau că, dimpotrivă, îl vor respecta etc.

Deşi, nulitatea absolută, în principiu, nu poate fi confirmată, moştenitorii pot să înlăture această sancţiune de îndată ce s-a deschis succesiunea, căci din acel moment drepturile lor succsesorale nu mai sunt eventuale şi viitoare, ci actuale, iar ei sunt îndreptăţiţi să dispună liber de ele, fie şi reiterând sau confirmând convenţia lor anterioară, care la data încheierii sale era lovită de nulitate absolută.

O altă limită, impusă de legea civilă în ceea ce priveşte posibilitatea persoanei fizice de a dispune de bunurile sale pentru perioada când nu va mai fi în viaţă, este aceea că dispoziţiile testamentare prin care dispunătorul ar stabili soarta bunurilor sale şi după moartea celor cărora le-a lăsat aceste bunuri sunt denumite substituţii fidecomisare şi sunt prohibite de lege.

Prin art.803 C.civ. se interzic în mod expres substituţiile fidecomisare atât în cazul liberalităţilor făcute prin acte între vii, cât şi în cazul celor făcute prin testamente.

În esenţa ei, substituţia fidecomisară, reprezintă acea dispoziţie cuprinsă într-un act juridic de ultimă voinţă - testament, prin care dispunătorul obligă pe cel gratificat (instituit) să conserve bunurile primite, iar la moartea sa să le transmită unei alte persoane (substituit), persoană desemnată tot de către testator.