Moștenirea testametară

Introducere

Orice om normal se străduieşte să realizeze în viaţă ceva, cu gândul că vin anii bătrâneţii, când nevoile sunt mai mari, dar şi cu gândul la cei care îl vor moşteni, la copii sau rude apropiate, ori chiar la prieteni.

În acest caz, această persoană care a ajuns la bătrâneţe, împarte la o reuniune familială cu limbă de moarte copiilor averea sa.

Dacă intuieşte că după moartea sa copii nu se vor putea împăca pentru împărţirea moştenirii, atunci chiar merge la notar, sau poate chema notarul acasă şi întocmeşte un testament.

Există şi situaţii când o persoană ajunge la bătrâneţe şi nu are pe nimeni, nici soţie, nici copii, nici fraţi şi nici alte rude. În acest caz după decesul acestei persoane, averea acestuia va trece în proprietatea statului. Dar este de necrezut că într-o viaţă, un om nu s-a ataşat de nimeni, nu a avut sentimente de prietenie, de recunoştinţă faţă de cineva, sau că nu îl interesează dacă va îngriji cineva de mormânt după deces, sau î-i va aprinde pentru pomenirea sufletului o lumânare la biserică. Iată acesta este un motiv pentru care se recomandă celui care nu are moştenitori să facă un testament.

Capitolul I.

Noţiunea şi felurile moştenirii. Noţiunea şi caracterele juridice ale testamentului.

1.1 Noţiunea şi felurile moştenirii

Definiţie. Moştenirea reprezintă transmiterea patrimoniului unei persoane fizice decedate către una ori mai multe persoane în fiinţă (persoane fizice, persoane juridice ori statul).

Din analiza de finiţiei moştenirii rezultă că aceasta trebuie să întrunească următoarele elemente:

a) moştenirea este o transmisiune de patrimoniu;

b) obiectul transmisiunii este un patrimoniu;

c) transmisiunea se face întotdeauna de la o singură persoană decedata către una sau mai multe persoane în fiinţă;

d) persoana al cărui patrimoniu se transmite trebuie să fie decedată (transmisiune mortis causa).

Moştenirea este unul din modurile de dobîndire a dreptului de proprietate şi, ca orice transmisiune, asigură legătura dintre care lasă moştenirea şi cel care primeşte moştenirea denumit succesor sau moştenitor. Moştenirea are anumite particularităţi menţionate în art. 1432, alin. 2 CC, caracterizînduse prin următoarele:

• Este o transmisiune mortis causa, prin moştenire se poate transmite doar patrimoniul unei persoane fizice decedate. Decesul poate fi constatat nemijlocit sau declarat de instanta de judecată. Faptul morţii persoanei fizice determină dispariţia acesteia ca subiect de drept, iar instituţia moştenirii este chemată să asigure transmiterea patrimoniului defunctului, care continuă să existe, succesorilor săi.

• Moştenirea reprezintă o transmisiune universală, întrucît are ca obiect o universalitate juridică, un patrimoniu care aparţine defunctului, adică o totalitate de drepturi şi obligaţii cu valoare economică, rămase fără titular.

• Moştenirea are un caracter unitar, deoarece transmiterea patrimoniului prin succesiune se supune unui regim unic, stabilit de aceleaşi norme juridice, indiferent de natura (drepturi reale sau de creanţă, bunuri mobile sau imobile etc.) şi provenienţa bunurilor care alcătuesc masa succesorală (moştenire sau achiziţionare).

• Transmiterea moştenirii este indivizibilă, ceea ce presupune că acceptarea moştenirii sau renunţarea la ea are caracter indivizibil. Fiecare moştenitor trebuie sa accepte moştenirea potrivit vocaţie succesorale sau să renunţe la ea, fără a fi posibilă acceptarea sau renunţarea parţială a moştenirii. Prin derogare, moştenitorul chemat la moştenirea mai multor cote succesorale în temeiuri diferite poate accepta o cotă şi poate renunţa la alta (art. 1528 CC).