Notiunea si Felurile Proprietatii in Dreptul Roman Privat

Imagine preview
(8/10 din 1 vot)

Acest referat descrie Notiunea si Felurile Proprietatii in Dreptul Roman Privat.
Mai jos poate fi vizualizat un extras din document (aprox. 2 pagini).

Arhiva contine 1 fisier doc de 16 pagini .

Profesor indrumator / Prezentat Profesorului: Bodiceanu Ion

Iti recomandam sa te uiti bine pe extras si pe imaginile oferite iar daca este ceea ce-ti trebuie pentru documentarea ta, il poti descarca. Ai nevoie de doar 4 puncte.

Domeniu: Drept Civil

Extras din document

Introducere

În dreptul roman proprietatea era numită dominium ex jure quiritum şi prezenta o plena in re potestas.

Utilizarea unor termeni romani ca: ius utendi et abulenăi, ius fruendi, iuspossidenăi, ius disponendi, atât în evul mediu, cât şi în societatea modernă, a dat naştere unor întrebări în legătură cu aplicarea instituţiei romane a proprietăţii în alte formaţiuni sociale.

Câtă vreme noţiunea dreptului de proprietate s-a limitat la enumerarea atributelor acestui drept: ius utendi, ius fniendi, ius abutendi (dreptul de a folosi, de a culege fructele şi de a dispune de lucru), nu s-a putut explica nici fenomenul recepţionării dreptului roman în feudalism, nici preluarea unor formulări romane în codurile moderne. Explicaţia ştiinţifică a “recepţionăm" dreptului roman de proprietate se poate da numai dacă plecăm de la noţiunea proprietăţii ca act de apropiere. Numai aşa putem înţelege că instituţia proprietăţii a suferit schimbări, calitative în trecerea de la o formaţiune socială la alta şi că terminologia care s-a păstrat (usus, fructus şi abusus ) nu epuizează conţinutul dreptului de proprietate, ci reprezintă doar unele elemente ce ţin de tehnica valorificării sale.

Proprietatea a fost şi este un fapt constant în toate timpurile şi în toate ţările. Cu cît omul se dezvoltă mai intens şi păşeşte mai sigur pe calea progresului, cu atît mai puternic simte dorinţa de a fi proprietar, de a munci zi şi noapte pentru a-şi atinge scopul rîvnit, acesta constînd în formarea şi consolidarea unui patrimoniu care i-ar înlesni traiul şi l-ar face independent. Astfel, ideea de proprietate îl îndemnă pe om la muncă şi totodată îi face munca mai uşoară. Proprietatea este naturală, necesară şi indisolubilă, fără ea organizarea socială devenind imposibilă.

Proprietatea este o categorie de ordin economic, care reflectă relaţiile dintre oameni în procesul de producţie şi al cărui interes sînt folosite ele.

În general a fi proprietar înseamnă a deţine ceva în mod exclusiv, a avea libertatea de a-l folosi şi de a-i da utilizarea dictată de nevoi potrivit naturii lui intime. În dreptul roman expresia dominium (stăpânire, proprietate) se referea nu numai la proprietatea propriu-zisă (dominium proprietatis) dar şi la alte drepturi reale cum ar fi, de pildă, proprietatea unui drept de uzufruct (dominium uzufructus).

La origine, proprietatea era colectivă, adică bunurile aparţineau tribului sau clanului. Se pare că proprietatea individuală a apărut mai întâi cu privire la bunurile mobile (îmbrăcăminte, unelte etc.). Mai apoi, imobilele cu destinaţia de locuinţe au făcut şi ele obiectul aproprierii; pentru început ale aproprierii familiale. Pământul însă va rămâne mult timp proprietatea colectivităţii. Dacă el iniţial a fost cultivat în comun, treptat folosinţa lui devine obiectul unei diviziuni între familii. Fiecărei familii i s-a atribuit o parcelă pe care trebuia să o cultive pentru subzistenţa sa. Proprietatea rămânea comună deoarece atribuirea parcelei varia de la an la an; treptat s-a stabilit uzanţa de a nu modifica repartizarea pentru o anumită perioadă de timp. Bunăoară, în legea mozaică pământurile sunt împărţite pentru o perioadă de 15 ani. Apoi atribuirea folosinţei devine perpetuă.

La Roma împărţirea pământului s-ar fi făcut sub guvernarea lui Numa. În epoca celor XII Table singurul titular al dreptului de proprietate era pater familias şi era un drept absolut. Aceasta înseamnă că orice îngrădire a dreptului de proprietate este contrară naturii sale; ea este o "servitute". Dreptul roman nu admitea decât în mod excepţional atingeri ori limitări ale dreptului de proprietate (de pildă, în Digeste se întâlnesc unele sancţiuni pentru proprietarul care îşi tulbură vecinii prin exercitarea dreptului său de proprietate).

În dreptul roman voinţa părţilor era insuficientă în a realiza prin ea însăşi transferul de proprietate. Pe lângă voinţa părţilor mai era necesară şi remiterea lucrului. Această remitere era însoţită de solemnităţi speciale: mancipatio şi in jure cessio pentru bunurile de valoare şi simpla traditio pentru celelalte bunuri.

Solemnităţile au fost abandonate la Roma încă din epoca clasică rămânând tradiţiunea. Transferul proprietăţii cerea deci două operaţiuni distincte: un acord de voinţă şi o tradiţiune.

În literatura juridică, proprietatea apare fie ca drept subiectiv, fie ca instituţie a dreptului obiectiv

Dreptul de proprietate în sens obiectiv cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementează modul de repartiţie a mijloacelor de producţie, precum şi a produselor.

Fisiere in arhiva (1):

  • Notiunea si Felurile Proprietatii in Dreptul Roman Privat.doc

Alte informatii

Referat prezentat la catedra de drept privat roma, ULIM