Parțile în procesual civil

Legislaţia procesuală foloseşte adeseori noţiunile de “parte”, “reclamant” şi “pârât”, fără a le preciza conţinutul. În concepţia legiuitorului stabilirea conţinutului noţiunii de parte revine literaturii de specialitate şi jurisprudenţei. O atare concepţie s-a regăsit atît în legislaţiile procesuale adoptate în secolul trecut, cît şi în unele legislative recente.

Determinarea conţinutului noţiunii de parte prezintă un interes teoretic şi practic evident. Cunoaşterea acestui concept prezintă interes pentru determinarea drepturilor şi obligaţiilor participanţilor la proces, deoarece unele drepturi şi obligaţii sunt prevăzute de lege anume pentru părţi şi hotărîrea judecătorească va produce efecte numai faţă de persoanele ce au participat la activitatea juridică în calitate de părţi.

Înţelegerea corectă a noţiunii de părţi şi starea lor juridică, şi de asemenea rezolvarea corectă a tuturor întrebărilor legate de participarea părţilor în procesul civil, constituie una din premisele soluţionării cu succes a problemelor puse în faţă judecăţii la îndeplinirea justiţiei.

Conceptul de parte prezintă importanţă şi în soluţionarea unor excepţii de procedură, cum sunt: „excepţia lipsei de calitate, excepţia puterii lucrului judecat.” Or, soluţionarea unor atare excepţii implică cunoaşterea exactă a noţiunii de parte.

Literatura de specialitate nu este unanimă în ceea ce priveşte definirea conceptului de parte în procesul civil. Astfel, unii savanţi prin noţiunea de parte au subînţeles „interesele contrarii ale persoanelor între care s-a ivit litigiul. Conform acestei concepţii, devin părţi în procesul civil persoanele, care exprimă interese contrare, adică cel puţin una dintre ele pretinde că are de realizat un drept împotriva celeilalte sau celorlalte, care au nesocotit acest drept”.

Într-o opinie diferită s-a remarcat că „interesele contrare” nu se pot afirma fără o bază de drept material care să le justifice pe plan procesual. Aceasta înseamnă că pentru determinarea conceptului de parte trebuie să avem în vedere şi existenţa raportului juridic de drept material dedus în judecată. Prin urmare, într-o atare concepţie calitatea de reclamant sau de pârât revine doar subiecţilor raportului juridic de drept material. Această teză a fost reafirmată de profesorul universitar dr. V.M. Ciobanu.

Noţiunea de parte are un caracter complex şi este folosită în accepţiuni diferite. Ea trebuie cercetată în perspectivă a două accepţiuni: una materială şi alta de natură procesuală. Prima are canotaţii evidente care ţin de resortul dreptului substanţial. Într-adevăr în procesul civil părţile litigante sunt în mod firesc şi subiectele ale raportului juridic dedus judecăţii. Prin urmare, numai într-o atare accepţiune se poate afirma că au calitatea de părţi în procesul civil titularii drepturilor şi obligaţiilor ce formează conţinutul raportului juridic de drept substanţial. În această accepţiune conceptul de parte este folosit frecvent în dreptul civil, dreptul comercial, dreptul muncii etc.

Părţile sunt subiecţii obligatori la procesul civil, fără care este imposibil procesul civil.

Părţile în procesul civil sunt persoanele care participă în nume propriu la apărarea drepturilor şi intereselor personale avînd interes material şi procesual.

Altfel spus, părţile sunt subiecţi ai raportului material litigios. Litigiul de drept dintre părţi se soluţionează de importanţa de judecată cu garanţii juridice maxime de exprimare justă.

Obiect al activităţii instanţei de judecată serveşte raportul juridic material litigios. Acest raport demonstrează existenţa componenţei subiecţilor în cauză concretă pe litigiul în care obligatoriu acţionează două părţi între care obligatoriu acţionează două părţi între care a apărut un litigiu de drept.

Persoana care solicită protecţia instanţei pentru apărarea unui drept sau interes legitim poartă denumirea de reclamant. De regulă, persoana cointeresată se adresează în instanţă de judecată desinestătător în legătură cu apărarea dreptului său încălcat sau contestat ( art. 5, p.3 C.P.C. ) . Din numele său în instanţă se poate adresa şi reprezentantul ei legal ce are împuternicirile corespunzătoare ( art. 47, 48, 49, C.P.C.) . Dar, conform legislaţiei acţiunea civilă poate fi intentată şi de către procuror, organele administraţiei de stat, sindicatelor şi a altor organizaţii obşteşti

( art. 5, p.5 C.P.C.) . Indiferent de faptul , de către cine este intentat procesul civil , reclamant este persoana în interesul căruia se intentează acţiunea civilă

( art. 34, C. P. C. ) .

Persoana chemată să răspundă pentru pretinsa încălcare a dreptului se numeşte pîrît.

Acesta din urmă accepţiune este singura importanţă în domeniul supus atenţiei noastre. Într-adevăr, aşa cum foarte sugestiv, remarca prof. univ. dr. Graţian Porumb: „pentru a determina cine este reclamant li cine este pârât, nu trebuie cercetat fondul dreptului, ci numai aspectul procesual”. „Problema dacă între părţi există într-adevăr un raport juridic civil litigios sau dacă a fost sau nu încălcat ori contestat un drept al reclamantului de către pârât, urmează a se stabili de instanţă, prin hotărîre judecătorească. Chiar dacă prin hotărîre judecătorească se constată lipsa dreptului afirmat, persoanele participante în procesul civil, în rolurile amintite, îşi păstrează calitatea de părţi ace acelui proces, care în realitate a existat.”

Această concepţie este majoritară în prezent şi în doctrina italiană. Astfel, de pildă, cunoscutul procedurist italian Piero Calamandrei remarcă distincţia netă dintre raportul de drept substanţial, care este considerat de către judecător ca „obiect al judecăţii” şi dreptul procesual, aceasta din urmă fiind o „normă de conduită pentru toţi subiecţii procesului.”

Prin urmare, raporturile procesuale se pot stabili şi realiza independent de existenţa vreunui raport de drept substanţial.

Determinînd metoda intentării unei acţiuni civile în judecată art.7 C.P.C. precede, că instanţa judecătorească intentează procesul civil:

1. La cererea persoanei care revendică apărarea unui drept al său încălcat sau contestat, libertăţii ori a unui interes legitim.

2. În cazurile prevăzute de prezentul cod şi de alte legi, procesul civil poate fi intentat în numele persoanelor împuternicite de lege să apere drepturile, libertăţile şi interesele legitime ale unui număr nelimitat de persoane, interesele statului şi ale societăţii.

3. La intentarea proceselor de judecare a litigiilor de drept în acţiuni civile (procedura contencioasă), se depune cerere de chemare în judecată, iar în cauzele necontencioase (procedura specială şi procedura în ordonanţă), se depune cerere.

În cazurile prevăzute de prezentul Cod şi alte legi, procesul poate fi intentat de către persoanele împuternicite de lege să apere drepturile şi interesele unei alte persoane sau unui număr nelimitat de persoane, cît şi în interesele statului şi ale societăţii. Deci, persoanele împuternicite intentează procese în numele propriu, însă în interesele altor persoane.