Patrimoniul și drepturile patrimoniale

Un drept real este dreptul subiectiv patrimonial pe temeiul căruia titularul său poate să exercite anumite puteri, prerogative asupra unui bun determinat, în mod direct și nemijlocit, fără intervenția altei persoane. Denumirea de drepturi "reale" vine din limba latină de la cuvântul re (lucru). Categoria drepturilor reale este îndeobște analizată prin opoziție cu drepturile de creanță, care sunt drepturi subiective patrimoniale în virtutea cărora subiectul activ, denumit creditor poate pretinde subiectului pasiv, denumit debitor, să dea, să facă sau să nu facă ceva.

1. Noțiunea juridică de patrimoniu

Din studiul părții generale a dreptului civil cunoaștem că obiectul dreptului civil - ramură importantă a dreptului privat - îl constituie raporturile patrimoniale și nepatrimoniale sau extrapatrimoniale stabilite între persoane fizice și juridice care se află între ele pe poziție de egalitate juridică. Observăm că o componentă esențială a obiectului dreptului civil o constituie raporturile patrimoniale. Este patrimonial acel raport al cărui conținut este apreciat în monedă (în bani, în arginți, en argents), adică, cu alte cuvinte, este pecuniar. Pentru exemplificare, arătăm ca fiind raporturi juridice de drept civil cu conținut patrimonial: dreptul de proprietate născut ca urmare a constituirii unei case; cel născut din contractul de vânzare-cumpărare a unui bun oarecare; cel dobândit de beneficiarul unui legat particular dispus prin testament; cel izvorât din dreptul de a pretinde daune materiale ca urmare a unui fapt cauzator de prejudicii.

Dimpotrivă, raporturile juridice care în conținutul lor sunt lipsite de o echivalență economică, valorică, sunt nepatrimoniale. Pentru exemplificare, arătăm ca fiind raporturi juridice nepatrimoniale: dreptul la reputație, la demnitate, la nume, la domiciliu, la sediu etc.

Reglementate de normele dreptului civil, atât raporturile juridice civile patrimoniale cât și cele nepatrimoniale, sunt privite în armonie, ele, chiar clasificate și caracterizate distinct, nu sunt opuse unele altora. După cum am arătat, ele formează obiectul general al raportului juridic civil, putându-se transforma sau unul dintre ele constituind premisa altuia. Astfel, atingerea adusă demnității sau onoarei unei persoane - care intră în categoria drepturilor civile nepatrimoniale - poate să atragă după sine reparații în echivalent bănesc, echivalări patrimoniale.

Dintre drepturile și obligațiile subiective care alcătuiesc raportul juridic civil, numai acelea care au o valoare economică prezintă importanță pentru conturarea noțiunii de patrimoniu.

Codul Civil adoptat prin Legea nr. 287/2009, pentru prima dată în legislația română, reglementează expres noțiunea de patrimoniu, evidențiind conținutul și caracterele juridice ale acestuia.

În Cartea I „Despre persoane”, Titlul I „Dispoziții generale”, în art. 31-33 C. civ. sunt cuprinse dispoziții cu privire la patrimoniu, masele patrimoniale, patrimoniile de afectațiune, transferul intrapatrimonial și patrimoniul profesional individual. Dispoziția cuprinsă în art. 31 alin. (1), potrivit căreia „Orice persoană izică sau persoană juridică este titulară a unui patrimoniu care include toate drepturile și datoriile ce pot i evaluate în bani și aparțin acesteia” este deinitorie pentru conturarea noțiunii de patrimoniu, la care se adaugă prevederile din alin. (2) al aceluiași text legal, care dispune că „acesta poate face obiectul unei diviziuni sau unei afectațiuni numai în cazurile și condițiile prevăzute de lege”. Articolul 31 alin. (3) precizează în continuare că „Patrimoniile de afectațiune sunt masele patrimoniale iduciare, constituite potrivit dispozițiilor titlului IV al cărții a III-a, cele afectate exercitării unei profesii autorizate, precum și alte patrimonii determinate potrivit legii” (s.n.). Deși în vechiul Cod civil de la 1864 nu era reglementată noțiunea de patrimoniu, în temeiul textelor legale care făceau o serie de referiri la acesta, literatura juridică a fost preocupată de elaborarea unei deiniții științiice a patrimoniului, conturându-se în timp mai multe deiniții, care, esențial nu difereau unele de altele.

Astfel, patrimoniul a fost deinit ca iind „ansamblul drepturilor și obligațiilor unei persoane care are sau reprezintă o valoare pecuniară sau economică, adică se pot evalua în bani”.

După intrarea în vigoare la 1 octombrie 2011 a Codului civil, în literatura de specialitate se conturează două opinii cu privire la noțiunea de patrimoniu. Într-o opinie, prevederile art. 31 alin. (1) C. civ. reprezintă o „deiniție legală a patrimoniului” ori noțiunea patrimoniului „este deinită în mod explicit” în art. 31 alin. (1) C. civ..

În ceea ce ne privește, apreciem că dispozițiile art. 31 alin. (1) C. civ., fără a deini patrimoniul, cuprind toate elementele esențiale pentru deinirea acestuia. De altfel, deinițiile exprimate în doctrină după intrarea în vigoare a Codului civil, formulate pe o bază legală explicită de această dată, reproduc elementele esențiale ale textului art. 31 alin. (1) C. civ., dar într-o formulare doctrinară și mai puțin tehnică, speciică redactării normelor juridice,fără a se îndepărta de deinițiile din literatura clasică și modernă.

Recent, patrimoniul a fost deinit astfel: „totalitatea drepturilor și obligațiilor care au valoare economică (pecuniară), care aparțin unui subiect de drept (persoană izică sau persoană juridică)” sau „totalitatea drepturilor și obligaților cu valoare economică ce aparțin unui subiect de drept”, ori „totalitatea drepturilor și obligațiilor cu conținut economic, aparținând unei persoane”.